Doamna şi vagabondul

Astăzi m-am trezit bine dispus. Nu mă împac de obicei cu dimineţile devreme, mi se pare că îmi fură un drept al meu. Mai degrabă sunt omul lucrului până noaptea târziu. Dar astăzi a fost altfel. Imediat ce am deschis ochii am realizat cât sunt de binecuvântat: m-am trezit într-o căsuţă primitoare, lângă o soţie aşa cum i-aş dori oricui să aibă şi având un Dumnezeu extraordinar, care mă iubeşte şi îmi dă motive să trăiesc veşnic.

Am urmărit ceva ştiri, doar atât cât să nu mă dreprime, am servit micul dejun, nu am uitat de duşul obligatoriu pentru oricine se respectă, dar îi respectă şi pe cei din jur. Am avut timp şi să mă rog. La plecare, a trebuit să recunosc încă o dată că sunt un om… binecuvântat.

Lacrimi pentru tatăl învins

Apropiaţii ştiu: tata nu mai e… Mă refer la tatăl meu pământesc. Nu mai este de câţiva ani buni. Dispariţia lui m-a înspăimântat şi m-a bântuit peste ani. Cancerul de plămâni nu iartă. Bătrâneţea nici ea. Noi suntem făcuţi din pământ şi sortiţi să ne întoarcem acolo. Un gând nemernic nu mi-a dat pace: unde eşti, tată?…

Bunicii ne mor, părinţii la fel, uneori ne mor şi copiii. Viaţa dă impresia că începe doar ca să fie parte a aceluiaşi sinistru ciclu. Un lucru nu trebuie să uităm: dincolo de moarte, mai este ceva. Nu se încheie totul. Şi ajungem să stăm faţă în faţă cu Creatorul cerului şi al pământului, cu Dumnezeu. El ne va întreba cum ne-am trăit viaţa, ce-am făcut cu ea. Vom da socoteală. Cei care au primit încă de aici, de pe pământ, darul său mântuitor, nu vor avea motive să plece capul. Vor fi primiţi cu bucurie şi entuziasm. Îmi este greu să-mi închipui tristeţea şi deznădejdea celorlalţi…

Ştiu cum putem depăşi criza!

Toţi  spun că e criză financiară… Că se simte şi la noi. Mulţi speră că va trece curând şi visează naiv cu ochii deschişi. Alţii, mai mulţi şi mai speriaţi, spun că e abia la început încă şi că ce e mai rău urmează să apară. Că va fi ce nu a mai fost niciodată…

Eu trăiesc, pe lângă sărăcia comună, în mijlocul unei crize mult mai adânci: criza sărăcirii noastre spirituale. O criză mult mai subtilă şi cu efecte mai grele, care ne înfometează sufletele. Trăiesc zilele în care orice creştin care vrea să stea cât mai aproape de Creatorul său se vede pus într-o cruntă poziţie de singurătate, într-o izolare tristă

You raise me up

 

 Draga Doamne Isuse,

In momentele cele mai de jos ale vietii mi-ai fost aproape. Singurul prieten adevarat prin furtuni salbatice si prin clipe de cer, ai plans cu amaraciune si ai zambit fericit alaturi de mine. M-ai purtat pe bratele Tale puternice si mi-ai daruit din dragostea-Ti pentru lumea asta  pierduta. M-ai invatat sa fiu om, un om dupa inima Ta…

Azi nu mai am decat un singur vis: sa fiu ca Tine! Sa iubesc in orice vreme si sa luminez intunericul din jurul meu. Sa mangai tristii si sa hranesc saracii, sa le spun despre frumusetea Creatorului, invatandu-i sa paseasca pe calea cea stramta, asteptand cu nerabdare venirea Ta…

Al tau pentru vesnicie,

Martzianu’ – Marian Zaharia

 

A fi este mai important decat a face!

M-am gandit astazi sa scriu despre el… Probabil ca nu o va mai face nimeni, niciodata, desi multi se vor bucura in fiecare an de darurile lui. Nu multi ii vor face o poza si nici nu se vor opri sa il admire. Va fi bun si va sta acolo numai atata timp cat va aduce roada. Asta deoarece nu este altceva decat un… mar!

Preocupat, dar cu gandul la cele sfinte, desi treaba ma zorea de la spate, am observant deunazi un merisor in gradina de la Gepiu. Probabil ca nu sunt mai mult de doi ani de cand completeaza flora Centrului Smiles de la Gepiu si ar fi trecut neobservat, la metrul si zece centimetri cu care se ridica timid catre cer, daca nu ar fi fost… plin de roada!

O batrana la metrou sau picatura de iubire…

Nu stiu altii cum sunt, dar eu imi port mereu trecutul ca pe o carte deschisa, oriunde merg, orice as face si oricat as plange sa uit ori sa sterg cu buretele ranile suculente sau cicatricile urate ale sufletului. Invat din povestile inca nescrise ale propriei vieti, ce incepe sa devina si lunga, si valorez lectiile pe care le poarta cu ele; tacute, dar care striga in mine, ma umanizeaza si ma reprezinta ca om, imi dau putere sa invat ca a fi este mai important decat a face…

Imi amintesc cu claritate ziua in care am intalnit-o la metrou. O batrana gheboasa, cu capul plecat a umilinta si cu mana intinsa, spasmodic deschisa ca pentru un blestem. O clipa am trecut pe langa ea, asa cum facem mereu atunci cand vine vorba de ei. Sunt atat de multi… sunt atat de saraci, sunt atat de enervanti uneori… Ne strica inconstient lumea deja hidoasa si trista in care traim. De unde sa le dam la toti? De unde atat paine, de unde atatia bani, de unde atata … zambet?

E criza!…

Se pierde si se stinge, in dramaticul dans al imbatranirii noastre incete, frumusetea si entuziasmul vietii de odinioara. Insasi viata se risipeste si trece odata cu ele. Nu mai stim sa scriem si sa plangem, sa cantam si sa radem, sa alergam ca nebunii prin ploaie si sa ne reinventam prin bancuri atunci cand totul devine mult prea apasator. Vremuri descreierate ne sufoca, aducandu-ne aminte ca suntem condusi de taxe si impozite, ca traim pentru ratele din banca ori ca murim fara sa fi fost cu adevarat tineri…

Semnul fiarei si sfarsitul lumii

S-a creat o mare tulburare printre crestinii de orice culoare si confesiune in ultima perioada datorita cipurilor ce vor fi inserate, se pare, in documentele noastre, pasaport, carte de identitate sau permis de conducere. Multi dintre cunoscutii mei nu mai stiu sa salute, sa converseze, sa zambeasca, paralizati fiind de teama.

“-Ai auzit? Ce parere ai? Vai de noi!”

Mai mult ca niciodata televiziunile se ingramadesc in a mediatiza subiectul si in a raspandi teama. De parca nu ar fi indeajuns criza economica si perspectivele ei sumbre…

Ce se poate face?…

Nu demult am fost chemat, impreuna cu consoarta, in biroul pastoral pentru a fi urecheati cu blandete. De ce? Pentru ca tinuta noastra (de fapt nu a mea, ci a partenerei) este una necorespunzatoare. Ca pantalonii, de orice forma ar fi ei, pusi pe femei, aduc “lumea” in biserica. A fost atat de deranjant pentru unul dintre cei prezenti (prefer sa il prezint fara nume si fara cap) incat s-a ridicat sa ia atitudine. Si nu oricand, ci la ora la care intreaga adunare s-a strans pentru studiu biblic. M-am uitat cu atentie la consoarta si am privit-o cu un ochi critic si nu am gasit nimic de reprosat. Mai mult, i-am precizat celui din fata noastra, incurcat la randu-i, ca moda-i pacatoasa a fost ideea mea; si a fost…

Lejer tinuta sotiei mele ar fi acceptata la scoala, la gradinita, la Parlament, fara sa duca cu gandul la nimic imoral sau iesit din comun… Cred ca lucrul acesta este valabil si in cele mai multe dintre bisericile anului 2008. Atunci, va intreb, care este problema?…

Ganduri inainte de culcare

Am obosit si as vrea sa ma asez undeva; sa raman acolo, sa ascult cantecul linistii depline, sa nu mai plec niciodata… Sa descoper inca o data ca lumea poate merge mai departe fara mine, ca nimeni nu este de neinlocuit. Ca prietenii, de cele mai multe ori, iti sunt aproape doar in anumite anotimpuri ale inimii, ale vietii. Ca atunci cand seara se stinge lumina in camera de odihna, esti un om fericit daca imparti „vizuina” cu persoana potrivita (si aici nu ma pot plange).

Cred ca pentru fiecare dintre noi vine o zi ca aceasta… Ziua oboselii, ziua necazului, ziua de care nu vrem sa ne aducem aminte NICIODATA. Te uiti inainte si drumul ti se pare atat de lung catre casa. Te intrebi cum ai putut sa ajungi atat de departe si de unde vei gasi resurse sa mergi pana la capat. Te uiti in urma si retraiesti toate lucrurile prin care ai trecut pentru a ajunge aici si pentru atat de multe lucruri se pierde importanta cu care le-ai trait la maximum…  

Raman doar lucrurile cu insemnatate eterna si regretul ca pe celelalte nu le vom putea retrai niciodata in alt mod!