O batrana la metrou sau picatura de iubire…


Home_Care-3Nu stiu altii cum sunt, dar eu imi port mereu trecutul ca pe o carte deschisa, oriunde merg, orice as face si oricat as plange sa uit ori sa sterg cu buretele ranile suculente sau cicatricile urate ale sufletului. Invat din povestile inca nescrise ale propriei vieti, ce incepe sa devina si lunga, si valorez lectiile pe care le poarta cu ele; tacute, dar care striga in mine, ma umanizeaza si ma reprezinta ca om, imi dau putere sa invat ca a fi este mai important decat a face…

Imi amintesc cu claritate ziua in care am intalnit-o la metrou. O batrana gheboasa, cu capul plecat a umilinta si cu mana intinsa, spasmodic deschisa ca pentru un blestem. O clipa am trecut pe langa ea, asa cum facem mereu atunci cand vine vorba de ei. Sunt atat de multi… sunt atat de saraci, sunt atat de enervanti uneori… Ne strica inconstient lumea deja hidoasa si trista in care traim. De unde sa le dam la toti? De unde atat paine, de unde atatia bani, de unde atata … zambet?

Nu am reusit sa fac decat trei pasi, dupa care vocea constiintei m-a oprit ca transformat intr-o stana de piatra. Mi-era rusine si frica sa ma intorc, dar stiam ca nu voi putea altfel. Realizasem ceva atat unic si de banal, atat de surprinzator… atat de comun si de personal, atat de tragic!

Batrana plangea…

Basmaua legata in fata nu reusea sa acopere pe deplin obrazul transfigurat de durere, umerii nu reuseau sa tina pe ei greutatea lacrimilor, care se spargeau pe unul cate unul pe gresia murdara. Am simtit dintr-o data ca lacrimile ne unesc, desi plangem din motive atat de diferite. Pentru prima oara in ziua aceea, mi-a pasat si a inceput sa ma doara!

De ce? De ce plange? De ce sa planga o batrana care seamana atat de mult cu bunica, atat de mult cu mama peste ani?… In clipa aceea nu mai plangea o femeie, purtandu-si povara si amarul, ci o intreaga generatie de batrani tristi si umili.

M-am intors catre Vichy, prietena care era cu mine,  si am rugat-o sa ma insoteasca in incercarea de a-i vorbi batranei sigure si cu sufletul trist, pentru a nu o speria cu rictusul groaznic pe care incercam sa il convertesc intr-un zambet de bunatate.

Sfios, m-am indreptat catre ea si am atins-o asa cum faci numai cu ceva ce se destrama, fara sa imi pot recunoaste vocea, sugrumata de emotie si de o durere necunoscuta pana atunci.

„De ce…  De ce plangi, bunica?” , a sunat intrebarea nefiresc de familiala in fata unui strain.

”Ce te doare?”

Pentru o secunda, batrana si-a inaltat capul, cu o strafulgerare de demnitate, in incercarea de a scutura povara insuportabila. M-a privit drept in ochi si nu am putut sa ii infrunt privirea, care mustra o intreaga generatie de copii nerecunoscatori, al carei reprezentant eram. Am simtit ca timpul se opreste; ca nimic nu mai conteaza; ca viata, pentru prima oara, ne este dusman…

„Vreti sa stiti de ce plang… o fac pentru ca mi-este …  rusine!”  

Cateva momente s-a asternut tacerea; o tacere grea si urata, ca zapada neagra de oras. Am stiut ca nu se va opri aici. Am asteptat sa se adune. Am plecat capul cu expectanta, infruntand tacerea…

„O viata intreaga am muncit… Am facut-o frumos si corect si nu am cerut nimic de la nimeni, niciodata…. Atunci cand am avut, am dat si la altii. Iar astazi, imi este rusine ca trebuie sa stau cu mana intinsa. Ca nu mai pot sa imi platesc mancarea, ca nu am bani de medicamente… Este atat de umilitor! Sunt asa de singura si nu mai pot!…”

Un gand m-a strafulgerat, vinovat si crud:

„Daca, printr-o stupida imprejurare, mama mea ar fi aici? Daca eu ii voi lua locul candva?”…

Mi-a fost rusine ca am intrebat… Mi-a fost rusine ca am aflat raspunsul. Mai mult, mi-a fost rusine ca tot ceea pot face este sa-i dau un banut si un zambet…  Am imbratisat-o, asa cum fiecare fiu ar trebui sa o faca pentru mama lui. Am incercat sa o incurajez. I-am sarutat mainile zbarcite de varsta si de ani de munca grea, scaldate in sudoare si lacrimi. Mi-a fost greu sa o las in urma, constient ca poate maine ea nu va mai fi acolo; ca poate si eu voi trece prin alta parte…

Am plecat intr-un tarziu de la batrana mea draga, care imi devenise intre timp mama, bunica si cel mai apropiat om de pe pamant, cu capul plecat, purtandu-i plansul spasmodic. Nu am mai vazut-o niciodata de atunci, desi, la multi ani distanta, o caut cu privirea, ori de cate ori trec prin locul acela.

Nu stiu cum o cheama. Nu stiu de unde vine si cine e. Nu stiu unde s-a dus. Nu stiu daca mai traieste sau nu… Prin ea, insa, Dumnezeu mi-a daruit ceva ce nu voi putea pierde niciodata. Am primit o picatura din dragostea Lui fata de oamenii batrani si tristi. Singuratatea si amarul lor este si al meu; ma dor si ma innobileaza; ma aseamana cu El…

Port  picatura de iubire cu mine mereu, ca pe un talisman pretios. Imi da puterea de a oferi zambete si cate un pic din mine pentru fiecare purtator de lacrimi si de amaraciune… Imi da intelepciunea si bunatatea de a nu trece nepasator, de a nu intoarce capul in alta parte. Ma ajuta sa fiu om si fiu…

Dumnezeu sa te binecuvinteze, batrana mea draga!…

Anunțuri

3 Responses to O batrana la metrou sau picatura de iubire…

  1. Victor spune:

    Frumos. Si trist. Sunt multi batrani in situatia asta. De vina suntem noi. Noi toti. Felicitari pentru articol!

  2. Mia spune:

    Fantastic! Nu te-ai gandit sa o mai cauti? Batranetea in Romania e haina grea.

  3. Gabriel spune:

    Ma impresioneaza pana la lacrimi povestea ta. Din pacate batranii nostri sunt tristi si umili, iar generatia tanara nu ii mai doreste prin preajma. Te apreciez, prietene „martzian”…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: