Luca 9:23 – Purtând crucea lui Hristos! (2)


„Dacă voieşte cineva să vină după Mine, SĂ SE LEPEDE DE SINE, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze.”

Lepădarea de sine este unul dintre subiectele ce au fascinat dintotdeauna cercetătorii ce au avut de-a face cu Sfintele Scripturi. Cei mai mulţi însă s-au limitat la a privi cu ochiul critic al observatorului şi a căuta semnificaţiile ascunse ale acestei porunci atât de directe şi clare. S-a remarcat printre altele că această cerinţă– „să se lepede de sine” – este unică în literatura mondială. Nimeni altcineva, în afara Domnului Isus, nu a mai rostit-o. Şi cred din toată inima şi că nimeni altul nu a mai dus lepădarea de sine la perfecţiune în afara Celui care iubeşte din simplul motiv că ESTE dragoste.

Ce este lepădarea de sine? S-au scris sute de cărţi, articole nenumărate şi s-au rostit predici, care mai de care mai bine documentate şi inspirate, care acoperă subiectul pe toate părţile. Şi totuşi, ele par atât de insuficiente în a ajuta zilnic procesului practic în care creştinul simplu şi bine intenţionat trebuie să întoarcă spatele propriului „eu”…

Isus a murit în locul tău şi al meu… Asta e lepădare de sine. Este, deoarece putea spune nu, dar a făcut-o cu bună ştiinţă. A lăsat la o parte gloria şi slava cerească şi s-a făcut om de rând, trăind în umilinţă şi murind în dizgraţie. Şi asta e lepădare de sine. A plâns cu cei ce plâng şi s-a bucurat cu cei ce au avut motive de bucurie, învăţându-ne să facem la fel. A întors spatele propriilor nevoi şi Sinelui, de dragul omului nerecunoscător şi din ascultare de Dumnezeu. A slujit nevoilor celorlalţi, cu o bunătate ce întrece orice putere de înţelegere. Şi asta e lepădare de sine. Lepădarea de sine este dragoste şi este opusul egoismului. Înseamnă a-L iubi pe Domnul Dumnezeul din toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

Una dintre minunile cele mai mari pe care Dumnezeu le-a făcut odată ce am devenit creştin a fost faptul că m-a transformat dintr-o statuie a egoismului într-un om căruia îi pasă. Un om care cu fiecare zi care trece îi iubeşte pe ceilalţi şi pe Dumnezeu tot mai mult. Am învăţat de ce este mai ferice de cel ce dă decât de cel care primeşte. Şi acest lucru a avut şi efecte pozitive: unul dintre motivele pentru care Dana mi-a răspuns „DA” atunci când, cu vocea schingiuită de emoţie am întrebat-o dacă vrea să fie soţia mea a fost tocmai observaţia dovezilor de altruism. Ea însăşi o femeie dedicată lui Dumnezeu mi-a spus din prima zi că cel mai mult pe pământul acesta urăşte egoismul…

Cât de mult suntem gata să dăm astăzi pentru Dumnezeu, din ceea ce ne aparţine? 100 de lei, 10% din salariu, casa ori maşina, siguranţa anilor de pensie? În lepădarea asta de sine, tare mă tem că Dumnezeu nu pune o măsură, o limită… El a dat totul pentru mine şi vrea ca la rându-mi să pun totul la dispoziţia Lui; chiar şi viaţa, dacă va fi nevoie şi Scriptura ne avertizează cu privire la aceasta.

Circulă de ceva vreme pe internet un clip în care un creştin, pastor cunoscut, aflat în călătorie cu soţia, opreşte pentru a lua un autostopist. În urma unui concurs de împrejurări, în care se ceartă cu pastorul arogant, tânărul scoate un pistol şi pe marginea drumului, îl îndreaptă spre capul creştinului, şi pune o întrebare al cărei răspuns urmează să determine dacă acesta din urmă va trăi sau nu:

„Eşti gata să mori pentru credinţa ta?”

Explicaţia lui este simplă şi rece: „nu am întâlnit niciodată un creştin care crede cu adevărat”. După zece secunde de foc, în care pastorul află „din ce este făcut”, răspunsul sună sec, laş şi simplu, ca şi când ar veni din gura majorităţii creştine de azi:

„Nu sunt gata!… Nu sunt gata…”

Pistolul nu era încărcat.. Fusese doar un test al unui om disperat de a afla adevărul. Un test pe care pastorul l-a picat… Un test care poate arăta oricui este sincer cu sine însuşi cât de departe a ajuns pe calea credinţei şi a lepădării de sine. Am postat mai jos o versiune scurtă a clipului, pentru cei care nu ştiu despre ce vorbesc.

Cât suntem gata să întoarcem spatele propriilor nevoi şi să ne călcăm egoismul în picioare depinde de modul în care îl cunoaştem pe Dumnezeu. De modul în care ne practicăm credinţa, în fiecare zi. Se învaţă, prin acte mici de supunere şi slujire, alegând umilinţa şi începând să ne pese de oameni şi de Dumnezeu. Nu este uşor, iar viaţa de credinţă este o continuă luptă. Ştiu însă şi vreau să ştiţi şi voi că merită fiecare efort.

Dacă vrem să îl urmăm pe Hristos trebuie să ne lepădăm de sine; să renunţăm la exemplul egoist setat de standardele actuale ale lumii moderne. Să fim pregătiţi să trăim vremuri bune şi totuşi să fim gata de jerrtfă. Trebuie să fim şi să trăim aşa cum a făcut-o El…

Dumnezeu să ne ajute la aceasta!

 

DIN ACEEAŞI SERIE:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: