Trăim într-o lume nebună; de la o vreme încoace, mai exact de când a intrat păcatul în lume, este şi ne-bună. Adică nu mai este ceea ce ar trebui să fie. Şi pe măsură ce trăim vremurile de pe urmă, degradarea este tot mai evidentă. Lumea piere odată cu păcatul în care omenirea se încăpăţânează să existe ca rob. Iar noi, creştinii, ar trebui să fim lumini, să oferim exemple, indicatoare către cer. Ar trebui!…
Mă apropii cu paşi mari de al treisprezecelea an de lucrare. Nu e mult, veţi spune, iar eu mă voi declara de acord. Cu toate acestea pot spune că, în tot acest răstimp, am trăit şi am experimentat multe. Am pornit de la a avea o inimă de slujitor. Îmi place să cred, că, pe măsură ce am ajuns să şi conduc, am crescut în… slujire. Pentru că liderul adevărat nu depăşeşte niciodată acest nivel, ci doar îl aprofundează.
Într-o mai mică sau mai mare măsură, fiecare este chemat să fie un lider. Dacă te afli în fruntea unei corporaţii sau doar îţi creşti copii acasă, eşti responsabil pentru cei care ţi-au fost încredinţaţi. Ceea ce faci, ceea ce zici, reacţiile şi caracterul tău sunt influenţe, uneori insesizabile, dar care au un impact mai mare decât ţi-ai închipuit.
Observ cu tristeţe prăpastia din leadershipul creştin al acestor zile; tot mai urâtă şi mai evidentă. Pastori, învăţători, predicatori, directori şi preşedinţi de lucrare, oameni numiţi de Dumnezeu, pentru o perioadă, în poziţii de conducere, s-au depărtat de chemarea originală, au uitat, odată cu vremea şi cu banii, de unde au plecat şi unde ar fi trebuit să ajungă. Aroganţa a luat locul smereniei iniţiale, la fel cum şeful l-a înlocuit insesizabil pe lider. Forţa nevăzută care determină strigăte de admiraţie pentru cel care merge înainte, purtând curajos un stindard, cel ce te face mândru să poţi călca pe urmele lui, a fost înlocuită de o teamă crudă, alimentată cu ameninţarea concedierii. Imaginea unui caracter frumos şi integru a fost păstrată doar pentru prezentările publice, în timp ce în spatele uşilor închise se practică, uneori, necinstea şi falsul. Pe măsură ce taxele ne sufocă şi tentaţiile sunt tot mai mari, compromisul pare din ce în ce mai dulce şi mai purtând o formă de soluţie.
Deşi dragii lideri creştini realizează că lucrarea le merge din ce în ce mai greu, teama şi mândria îi paralizează. Pe măsură ce sunt tot mai ocupaţi şi mai îngrijoraţi (este cineva care are grijă să se întâmple astfel), o alergare nebună ia locul încrederii neclintite de odinioară. O pseudo-smerenie arogantă se propagă de la unul la celălalt ca o molimă urâtă, făcându-i uneori să strige la cei mici şi doritori de salariu: „până când!…” asemenea lui Moise, odinioară. Păcatul e mare. Locul lui Dumnezeu nu trebuie râvnit. Cei care au făcut-o, au plătit. Satana şi-a primit pedeapsa. Moise, mai puţin conştient şi mai supus greşelii, nu a mai putut să intre în ţara la care tânjea atât.
Uneori, siguranţa, care este dată de identitatea pe care o primim în Cristos, dispare, fiind înlocuită de teamă. Ţinem cu disperare de o poziţie, temându-ne de oricine s-ar dovedi un competitor pentru scaunul de sub noi. Mă fascinează modelul de conducere pe care ni l-a oferit Domnul Isus. Pentru că, dacă nu ştiaţi, e cel mai potrivit studiu de caz pentru oricine doreşte să devină un lider adevărat. Este exemplul cel mai potrivit.
„Adevărat, adevărat, vă spun, că cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe cari le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea”. IOAN 14:12
Domnul Isus ne oferă imaginea perfectă a liderului care trăieşte siguranţa de sine, în linişte şi încredere. Scopul maestrului trebuie să fie pregătirea ucenicilor într-un aşa mod încât să existe premisele şi perspectiva zilei în care aceştia din urmă îl vor depăşi. Deşi nimeni nu îl va putea întrece vreodată în lucrările sale, Cristos s-a dedicat ucenicilor săi cu o astfel de expectanţă în atitudine. Nu a făcut totul singur. Nu s-a temut că ei vor greşi. Le-a acordat încredere şi i-a pregătit cu răbdare, făcându-se nu şef, ci slujitor al tuturor…
Dragii mei lideri creştini: vă iubesc! Mă adresez vouă asemeni mie. Lucrarea pe care o faceţi este a lui Dumnezeu. Faptul că voi sunteţi acolo este o onoare, nu un drept. El se foloseşte uneori de cei mai slabi, pentru a-şi arăta măreţia. O face pentru că îi iubeşte pe cei pe care îi slujiţi. De aceea, va oferi şi resursele necesare pentru a duce totul la capăt. Să nu uitaţi asta, atunci când, de teamă că nu vor intra la timp banii de salariu sau că nu a fost aprobat nu ştiu ce document, vă neglijaţi soţia, familia, biserica ori propria persoană. Presiunea aceasta nu vă aparţine, povara nu trebuie purtată. Singuri vă înhămați la un jug mult peste limitele omeneşti!
Pe când eram numai un copilaş, mergeam din când în când cu tata la piaţă. La întoarcere sacoșele noastre erau mereu pline şi grele. Cu greu le puteam urni de la pământ. Îmi amintesc totuşi cum, în exces de zel, încercam să ridic din povara lui, să îl ajut. Mă agăţam de toarta uneia dintre genți, ridicând cu curaj cât puteam de tare. Ceea ce reuşeam, de cele mai multe ori, era doar să îl încurc şi să obosesc inutil. Acasă ajuns, simţeam cum mușchii braţelor mă dor îngrozitor. Palmele roşii păstrau semnele efortului depus. Aş fi plâns, ca un mucos răsfăţat, dar mă abţineam eroic. Doar îl ajutasem pe tata! Cu generozitate, el îmi mulţumea întotdeauna, asigurându-mă că i-am fost de un real folos. Astăzi ştiu că tata aprecia mai mult inima plină de dragoste a copilului care a vrut să îi fie aproape, decât zbaterea mea inutilă. Niciodată, oricând aş fi lăsat sacoşa de care mă agăţam cu disperare, aceasta nu ar fi căzut la podea. Pentru că nu eu era cel care o duce, deşi transpiraţia şi chinul aşa îmi dădea de gândit.
Prin urmare, zbaterea penibilă şi care împinge la nimic altceva decât la distrugere, nu este nici pe departe justificată. Iar, noi, ca şi lideri, suntem chemaţi la ne respecta responsabilităţile. Să ne setăm corect priorităţile şi principiile, iar mai apoi acestea să reprezinte repere în deciziile de fiecare zi. Atunci când ne este prea greu, putem să aruncăm asupra Lui toate poverile noastre, aşa cum ne-a învăţat. Să ne demonstrăm credinţa prin decizii nebun de corecte. Să îndemnăm echipa la o trăire sfântă prin exemplu. Să fim sfinţi, după cum El este sfânt!
Ce se întâmplă de fapt? Pe măsură ce suntem tot mai ocupaţi, calitatea relaţiei noastre cu Dumnezeu scade. Ne rugăm tot mai rar şi mai superficial, citim în Biblie din când în când sau doar la Biserică. Trăim o viaţă dublă, iar caracterul nostru are de suferit. Lucrul acesta se poate vedea cu ochiul liber uneori, dacă ne comparăm cu cei ce eram pe când ne caracteriza dragostea dintâi. Priorităţile se inversează treptat, astfel că ajungem să trăim o viaţă de rob. Stresul, durerile de ficat, părul care ne cade, problemele de inimă, indică faptul că nu trăim o viaţă aşa cum El ne-a promis: din abundenţă. La asta se adaugă problemele de acasă, relaţiile cu cei dragi, plus o îngrozitoare singurătate în comun. Soţiile noastre se simt neglijate, copiii cresc cărând după ei durerea şi dorul de tată. Suntem ocupaţi, mai ocupaţi decât Dumnezeu a intenţionat să fim!
Ce aşteaptă Dumnezeu de la noi? În primul rând să ne întoarcem aproape de El. Ascultare. Nu doar duminica la Biserică, ci în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare secundă de viaţă. De multe ori trăim cu inconştienţă o viaţă care îl scoate pe Dumnezeu din deciziile şi zbaterile noastre de la birou. Deşi povara ne doboară, ne încăpăţânăm să păstrăm aparenţele. Dumnezeu doreşte să ne ofere viaţa, acea viaţă din belşug care care făcea referinţă Domnul Isus.
Soluţia este simplă, aşa cum spuneam, şi la îndemâna tuturor: o întoarcere neîntârziată la origini! Mă refer la principii, la viaţă, la dragostea dintâi… Am hotărât ca, dacă ceva din munca mea îmi va afecta relaţia cu Dumnezeu, familia, sănătatea ori relaţia cu Biserica, atunci trebuie să îmi pun un mare semn de întrebare dacă trebuie sau nu să mai fiu acolo. Nu trebuie să aştept până la fi prea târziu. Voi încerca să fac adaptările de rigoare, iar dacă nu funcţionează, voi alege să îmi respect priorităţile. Voi alege să acţionez nu să reacţionez. Voi termina cu zbaterea inutilă, voi lua decizii ferme. În ciuda oricărei provocări, voi fi liderul după inima Lui!
la martzianu' 