Faza zilei(2): Capitala are sistem automat de răcire a picioarelor şi năluci care ne fac urări…

În anotimpul rece, capitala noastră europeană are în dotare un sistem extrem de funcţional, care asigură cu succes răcorirea instantă a picioarelor trecătorilor, indiferent de vârstă, sex, rasă, educaţie, religie sau… galoşi. Am avut onoarea să testez pe propria-mi piele  trăinicia acestui sistem, vechi de când lumea dar mai sigur decât ziua de ieri.

Să vă spun cum a fost. Aseară, să tot fi fost 9 şi ceva, mă îndreptam voios către casă. Pasul ferm, privirea la 50 de metri, aer proaspăt în nări şi entuziasm cât cuprinde, că doar suntem în luna naşterii Mântuitorului, recunoscută de pragmatici ca fiind a… “cadourilor”. În plus, acasă mă aşteaptă o soţie cum vă doresc la fiecare, şi care îmi oferă în fiecare zi un motiv de sărbătoare.

Îmi păstrez această stare de bine, chiar şi după ora petrecută în dansul nebun al zgâlţâielilor, oferit de o altă faţetă a civilizaţiei bucureştene, cea cu seminţe de floare şi dialecte importate din zona Indiilor, dar îmbunutăţite cu simţ de-a lungul anilor. Recunoaşteţi cu toţii… tramvaiul (neapărat 23, că doar venim din Rahova…). Într-un oarecare sfârşit, cobor. Începe să miroasă parcă a casă, a pâine caldă, a mâncare bună şi a nevastă frumoasă…

Iuhuu!

Cu numai 100 de metri înainte de strada pe care ne petrecem viaţa în intimitatea unei garsoniere de 30 şi ceva de metrişori, abordez civilizat trecerea de pietoni. Aproape instant, fac cunoştinţă cu tehnologia de care vă povesteam şi care mă răcoreşte instant la “gioale” (pe asta o ştiu de mic, nu am învăţat-o în tramvai), până într-acolo că îmi refuz cu greu  o vorbă de duh din perioada de când nu eram încă un creştin practicant. Spun asta ca să mulţumesc şi curioşii iremediabili: uneori îmi mai vine şi mie să fac abuz verbal, dar mă abţin. Şi bine fac… Până la urmă nu ispita e greşită, ci păcatul care urmează! Mă uit cu atenţie şi descifrez uimitoarea îmbinare între asfalt şi natură. Întreagă strada  ce-mi stă înainte e uscată bec, trotuarul la fel, doar trecerea de pietoni e acoperită, pe fiecare centimetru pătrat, de o baltă desenată parcă după forma dungilor de zebră. Poate că la vară, în sandale şi la 38 de grade, nu mă voi plânge prea tare, dar acum sar instant şi decid că e mai bine să ocolesc. Nu că le sunt nerecunoscător edililor, care ne oferă un asemenea lux, dar îmi ajunge răcoarea pe un singur picior…

Ocolesc grijuliu capcana, consolându-mă cu gândul că, probabil, nu sunt primul; nici ultimul…  Atunci, şi doar atunci, apare EL, călare pe o nălucă ce îi umflă bojocii de mândrie. Deşi m-am asigurat cu simţ al răspunderii, aşa cum tot pe strada asta am învăţat de la mama, cu mai bine de 30 de ani în urmă, bomba cu iz de manea trece razant pe lângă mine.

“Tânca-raca-tâcî-ta, Tânca-raca-tâcî-ta, Aaaaau!” se aude din difuzoarele uriaşe, cât să nu mai lase loc de o pâne în portbagajul sărmanului de la volan.

Apuc să văd un “jmeker”, supărat nevoie mare, cum urlă din “bemveul” pe care şi l-a luat probabil în paralel cu ajutorul social, şi care strigă ofuscat şi arogant:

“Băi boule, nu vezi trecerea de pietoni? E la un metru…”

Din ultima frază disting doar un cuvânt: “mătii!…”. Şi dacă aş fi auzit întreaga urare, tot nu v-aş împărtăşi-o, fie şi  pentru că e a mea şi nu e corect să o împart cu nimeni…

Închei. Vă sfătuiesc să aveţi grijă pe unde călcaţi, în caz că nu apreciaţi îmbinarea între modern şi natural, între civilizaţie şi “jmekerie”.

Bucureştiul are sistem automat de răcorire a picioarelor şi năluci care ne fac urări…