La casieria Enel nu se mai încasează facturi: țeapă sau băieți deștepți?

Anunțul de pe ușa Enel și noua ușă la care ne vom lăsa banii

Dacă te plictisești și ești veșnic în căutare de senzații tari ori de ceva nou, vino la Enel! Mereu în slujba cetățeanului și dornici să te lumineze, slujbașii de acolo par a nu avea altceva de făcut decât să se afle într-o continuă modificare a modificărilor.

În urmă cu câteva luni șandramaua era în renovare (mă refer la sediul din Petre Ispirescu – sectorul domnului ”Marean”). Tot poporul era în fierbere, așteptând să vadă minunea la care s-a lucrat atâta amar de vreme. În fine, a fost gata. Ne-am bucurat să ne primim Enelul înapoi. Ne și încăpățânam să plătim acolo, deși eternele cozi ne aminteau de vremurile lui Nea Nicu, pe care unii dintre noi le-au prins. Măcar eram aproape de celelalte cozi la care veșnic eram trimiși pentru câte o informație sau lămurire.

Cele două doamne de la ghișeul ”Casierie”, semnat mare ca să vadă și babele din Rahova – cu dioptriile lor fără număr, păreau a învăța la locul de muncă tainele calculatorului sau a bazei de date pe care lucrau. De două ori am avut nevoie de ajutor. De fiecare dată s-au uitat la mine de parcă le ceream să plătesc o factură de la Paris. Zbatere, chin, totul se amesteca duios cu un miros apăsător de transpirație. Deh, educația încă se face. Dar asta face parte din cotidian. Mai trist e că nu se poate veac să plătești pentru o anume locație dacă nu ai numărul sau factura (pe care tocmai ai ratacit-o), doar pentru că proprietarul de la care închiriezi a avut nesimțirea să aibă mai multe locuințe pe același nume și ” sistemu’ ” nu știe să verifice doar pe baza adresei.  O dată m-au sfătuit să folosesc serviciul Info Enel care este atât de încurcat încât abia am reușit să iau un număr de factură de acolo. Ajuns cu el la casă după o nouă cură de așteptare, una dintre plictisite mi-a răspuns sec: ”Nu e bun, trebe altu”. Am întrebat, logic, și de ce. ”Nu știu. Nu e bun. Următorul!”, m-a concediat doamna.

O dată la ceva vreme, cele două doamne erau și drăguțe – dacă aveai noroc. De cele mai multe ori se uitau prin tine, pierdute și cu o expresie nudă și tâmpă, de tip ”smileless” întipărită pe chip. Una era mai bâlbâită, până apuca să se înfurie. Din momentul acela cuvintele îi ieșeau cu un debit și cu o acuratețe de invidiat. Cealaltă te făcea să simți că ți se face un favor că beneficiezi de serviciile marii companii care a avut onoarea să o angajeze. Te privea fix, cu plictis, și ridicând voit o buză ce se voia a fi ironică. Totuși, bune, rele, ne dădeam lunar întâlnire cu doamnele noastre, cam pe la aceeași dată. Mai că începusem să le îndrăgim!

Astăzi doamnele de la Enel nu au mai fost de găsit. Pentru prima oară au lipsit de la întâlnire, victime ale schimbărilor de care pomeneam mai sus. Logic, cetățeanul  ”care este” a făcut drumul degeaba până acolo, pentru a afla ”că casieria s-a închis” – după cum mi-a spus ridicând din umeri nenea gardianu’ – un bătrân care părea de mult trecut de vârsta pensionării. ”De ce?”, am riscat o întrebare la care știam deja ce o să răspundă. ”Nu știu” a fost răspunsul lui cel mai folositor.

”Rău e cu rău, dar mai rău e fără rău”, mi-am zis. O să le simțim lipsa doamnelor de la carierie, stând la coada altora ca să plătim aceleași facturi.

Am plecat să plătesc în altă parte (nu departe!). Un magazin de materiale de construcții din apropiere încasa facturile Enel și, de ce nu?, și pe cele de pe la alții. Evident că se merită efortul, altfel nu ar face-o. De ce, oare, m-am întrebat, renunță Enel-ul la banii ăștia, punându-ne și pe noi în situația de  a face mai multe drumuri – atunci când avem nelămuriri sau probleme ce țin de sediul lor? De dragul cetățeanului sau datorităl unor interese ce ne scapă?

Propun și o întrebuințare pentru spațiul știrb, ghișeul de pe care nimeni nu s-a deranjat să dea jos sigla casieriei. Hai să facem o șaormerie, ca să merite drumul! Sau să vindem mici și bere. Ca la noi!

Să trăiți… bine!

IMPORTANT: Nu e păcăleală de 1 aprilie. 🙂