Un model al schimbării din perspectiva Bisericii sau ”a fi este mai important decât a face”

Din când în când și la ceva vreme (tot mai des din păcate) mai apare câte un superstar evanghelic, pastor, evanghelist, vorbitor, scriitor, etc., într-o lume creștină debusolată și care caută cu o disperare tot mai acerbă înlocuirea bisericii vii, formate din oameni ai lui Dumnezeu, cu o imensă sală  de teatru. Aceasta, condimentată cu elemente de training și cu un permanent spectacol sub formă de muzică,  speech-uri motivaționale și o toleranță politicoasă dincolo de limitele trasate de sus, își măsoară succesul în numărul de participanți și în ”income”, având ca model una sau alta dintre megabisericile existente pe mapamond. Ne ridicăm împărați, ne facem un nume, ne îndepărtăm de Sursă, pe măsură ce dragostea celor mai mulți se răcește.

La modă sunt mișcările emergente, postmoderniste, un fenomen cu perspective înfricoșătoare pentru toți cei care recunosc printre ele simptomele apostaților pe care Biblia îi descrie ca aparținând zilelor de pe urmă. Naivi și ignoranți, mulți dintre noi înghit pe nemestecate bestseller-uri care promit schimbarea vieții, până la a refuza taxarea derapajelor cele mai evidente. Subscriem astfel mentalității comune, căii plăcute și largi, spiritului acestor vremi care acordă credit necondiționat vedetei carismatice, poleită strălucitor. Și semănăm tot mai puțin cu credincioșii din Berea!…

Tot mai puțini sunt cei (și nu mă refer la cei ”din lume”) dispuși să vină într-o adunare în care nu există un ”band” de calitate, spre exemplu. Și noi suntem tot mai dornici să le hrănim așteptările celor care ne condiționează slujba prin amenințarea prezenței. Să facem ”show”, să îi distrăm pe oameni, să mai vină și pe viitor! Și mai puțini sunt gata să rămână acolo unde se înfierează păcatul și se promovează o viață disciplinată de pocăință, chiar dacă aceasta se face în modul cel mai natural, printr-o predicare expozitivă și printr-o trimitere constantă la porunca lui Dumnezeu, nu la părerile împărțite ale vorbitorilor.

Nu ne mai plac predicatorii profunzi, nici chiar atunci când spun adevărul. De ce? Motivele sunt multiple. O parte a răspunsului, în topul celor mai pronunțate, ne este oferit de către unul dintre marii autori creștini, tot mai puțin citit din păcate, A.W.Tozer. El îl identifică, ferm și cu o precizie de chirug, drept idolatrie – personificată în ”Marele zeu amuzament”.

”Un filozof german a spus cu mulți ani în urmă că un om, cu cât are mai mult în inima lui, cu atât mai puțin va cere din lumea exterioară; nevoia excesivă de sprijin din exterior este dovada falimentului omului interior. Dacă lucrul acesta este adevărat (și eu cred că este), atunci înclinația excesivă de astăzi pentru orice formă de distracție sau amuzament este dovada că viața lăuntrică a omului modern e într-un declin serios.Omul de rând de astăzi nu posedă nici un reazăm moral interior, nici un izvor în propriul său piept, nici o putere interioară care să-l ridice deasupra nevoii de mijloace psihologice de excitare care să îi dea curajul de a trăi mai departe. El a devenit un om care duce o viață de parazit asupra lumii, retrăgându-se din anturajul lui, incapabil să existe fără stimularea pe care i-o oferă societatea”. (A.W.Tozer, Rădăcina celor drepți).

Tot mai puțin suntem dispuși să plătim prețul și să avem răbdare! Vrem rezultate și le vrem imediat, orbiți de mirajul modelului produsului obținut instant sau foarte ușor, la un click sau câțiva pași distanță, promovat de societatea actuală. Nu ne mai place exemplul oferit de Isus prin parabolele Sale – imaginea celui care lucrează pământul, plătind cu bucurie prețul – în speranța unui rod pe măsură, pe care este gata să îl aștepte.

• Nu ne mai place să ne pregătim!
• Nu ne mai place să așteptăm momentul potrivit!
• Nu ne mai place să arăm!
• Nu ne mai place să semănăm!
• Nu ne mai place să prășim!
• Nu ne mai place să udăm!
• Nu ne mai place să ne rugăm pentru vreme bună și pentru ploaie de sus!
• Nu ne mai place să ieșim la cules!
• Nu ne mai place munca și sudoarea!

VREM ROADE, ȘI LE VREM ACUM!

Mă voi opri la un singur lucru, cel cu care nu cred că mă voi împăca vreodată, oricât de tolerant sau de ușor de prostit aș fi: rețetele de succes ale literaturii pseudo-creștine moderne. Deși nu neg că printre ele vom găsi și elemente de înțelepciune folositoare, ele schimbă, per ansamblu, unghiul corect de abordare al problemelor semnalate. Ne promit rezultate, dar prin metode și tehnici împrumutate din literatura lumii în care trăim, nu din Manualul de viață abundentă oferit de Dumnezeu, din Biblie. O piramidă aproape corectă uneori, dar care nu va putea să ne ofere stabilitate și sustenabilitate decât dacă va începe de la bază și nu de la vârf, așa cum în mod eronat ni se propune. Metodele și tehnicile bine formulate ale profesionistului modern, transpuse în cuvinte meșteșugite, traduse în creștineză și împănate cu versete pe alocuri, ne propun o concentrare pe modificarea comportamentului în scopul obținerii caracterului dezirabil, în locul unei morți față de păcat, a unei vieți noi de sus și a unei investiții într-o continuă creștere spirituală… care să ne coste!

Experiența mea este aceea a unui eșec repetat, oridecâte ori am încercat schimbarea prin forțe proprii și prin diferite tehnici ale autorilor de literatură de tip motivațional. O vreme am crezut că sunt singurul. Mai apoi am înțeles că suntem mulți, care de care mai ipocriți și mai mândri, cei care nu își recunosc eșecul și nevoia de schimbare de sus. Atunci am înțeles că schimbarea nu poate veni din afară, ci din interior, prin supunere față de Duhul Sfânt, fiind rezultatul unei creșteri sănătoase dar, mai ales, constante și susținute.

Psalmul 1, unul dintre capitolele Bibliei care se numără printre cele mai îndrăgite de subsemnatul, ne oferă un model care mi-a revoluționat întreaga înțelegere asupra obținerii roadelor. Îl știți cu toții: modelul pomului sădit lângă un izvor de apă, care își aduce rodul la vremea lui. Am înțeles de acolo că ”a fi este mai important decât a face”  în ecuația schimbării. Nu ajută să te concentrezi asupra roadelor – acestea vin de la sine dacă pomul este sănătos!

• Un pom sănătos implică rădăcini puternice – viața dincolo de scenă, aceea trăită în ascuns, o viață ancorată și hrănită prin Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură. O rădăcină sănătoasă îți va oferi stabilitate și un bun punct de plecare pentru ceea ce va urma. ”Omul nu se întăreşte prin răutate, dar rădăcina celor neprihăniţi nu se va clătina.” (Proverbe 12:3)
• Un pom sănătos are un trunchi ferm, cu ramuri la fel de sănătoase. El crește și se dezvoltă treptat. Este ceea ce se vede din afară, caracterul nostru. Trunchiul trebuie permanent protejat de influențele exterioare, de viermi care îl pot roade din interior și atât de puțin vizibil, până la punctul în care pomul moare. Prin neveghere, prin abandonarea luptei cu păcatul, prin cedarea treptată în fața ispitelor, facem loc ipocriziei și falsității, păcatelor ascunse, care nu pot rămâne fără consecințe în sănătatea noastră spirituală. Mai trist este că, într-o adunare în care toți par perfecți, măcinată de răutate și bârfă, de comparații inutile între frați, tot mai puține sunt momentele de mărturisire a păcatului. ”Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.” (Iacov 5:16)
• Un pom sănătos are frunze verzi, care indică vitalitate și longevitate. Ele procesează resursele și le transformă în hrană sănătoasă. Frunzele au nevoie de apa care vine prin rădăcini, atunci când ne hrănim prin citirea Cuvântului, altfel ele se vor usca. Ele au nevoie și de lumina lui Dumnezeu, fără de care nu există transformare. Dar frunzele au nevoie să proceseze materia care trece prin ele, doar așa aceasta va aduce viață. Reaminteam mai sus exemplul creștinilor din Berea. ”Iudeii aceştia aveau o inimă mai aleasă decât cei din Tesalonic. Au primit Cuvântul cu toată râvna şi cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea, este aşa.”  (Faptele apostolilor 17:11)
• Un pom sănătos este sădit lângă un izvor de apă. El ține aproape, mereu, de Sursă – o continuă viață de rugăciune, citire, meditație.

Închei rezumatul acesta și contemplarea modelului pom, printr-o observație de maximă importanță:

• Un pom nu ar trebui să fie niciodată singur! Alți pomi, sădiți lângă el, sunt garanția fermă că pomul nu va ceda în fața vijeliilor de tot felul. Omul lui Dumnezeu, va ține aproape cu alții asemenea lui, punând umărul să ajute, primind sprijin la rându-i și rezistând împreună ca un singur trup, trupul lui Hristos. Pentru că Biserica nu este un program frumos și de fațadă, nici o clădire somptuoasă care îi va umple de invidie pe vecini; Biserica suntem noi, eu și cu tine!

Îmi permit să îți dau și eu o rețetă, dragă cititorule, singura pe care Biblia o oferă creștinului, valabilă în orice situație. Vei ști mereu ce trebuie să faci dacă la fiecare decizie pe care care o iei, pornești de la o întrebare simplă, subiect al unei cărți de succes ce descrie povestea unei adevărate treziri spirituale: ”Ce ar face Isus în locul meu?”

”Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre.”  (Matei 11:29)