Cea mai palpitantă aventură, atunci când locuiești în Sebastian…

Cea mai mare aventură atunci când locuiești în Sebastian nu este (cum s-ar crede) lumea pestriță și teama de a veni seara târziu acasă ci… schimbarea unui apometru! Cum mi-am făcut norma de cuvinte urâte (spuse, creștinește, în gând) pe vreo doi ani, sper  ca experiența să nu se repete prea curând!

Să vă zic și vouă cum a stat trebușoara, ca să nu muriți nepricepuți: am chemat un instalator autorizat, lăudat și cu referințe de la proprietară (ne-a mâncat în partea dorsală, pentru că mergea, cică, și cu un vecin, un prieten, etc), pentru o treabă catalogată ca fiind simplă rutină: schimbarea unui  apometru. M-am bucurat să văd că ne vin doi în loc de unu: nenea instalatoru’ cu mustață și-a adus și un ajutor, șomer săracu’, dar cu burtă…

Mi-a trecut imediat, atunci când am realizat că amândoi sunt luați bine la măsea… În primele 10 minute, bravul nostru prestator de servicii la domiciliu și-a tras cu un clește ascuțit în cap, reușind să și-l spargă (capul, nu cleștele!). După ce și-a acordat primul ajutor, direct la locul de muncă, folosind șervețele din dotare (din dotarea mea, nu a lui), omul a continuat să gâfâie și să ofteze, de parcă lucra la dezamorsarea unei bombe cu ceas, nu la un amărât de apometru.

Pe lângă schimbarea obiectului stricat, profesionistul nostru s-a apucat să-mi ”verifice” și țeava de apă caldă. Nu era nevoie, dar deh, să fie! Cum era de așteptat, aceasta a cedat și iaca așa, de la 5,30 la 7,00 (PM, neică)  am început lupta cu inundațiile, de care credeam că scap în primăvara asta, mai ales că nu stau în Teleorman – zona instalatorului Dragnea, promovat la Guvern între timp.

Cu fundul în balta fierbinte, suduind și rățoindu-se înfundat la ucenicul uimit și transpirat de șmotru, nea Caisă cu mustăți nu s-a lăsat până nu mi-a cârpit toată stricăciunea! În tot acest răstimp, ca în filmele cu proști, celălalt îmi înmuia rând pe rând prosoapele de bucătărie în apa care creștea amenințător, storcându-le tacticos în găleata pusă strategic la îndemână.

Nu am nici un dubiu că improvizația făcută la beție și fără cele necesare nu mă va ține prea mult, asa că sunt deja în căutarea unui alt “profesionist” care să îmi cârpească prima cârpeală.

La sfârșit, bravul Dorel de Rahova și-a scăpat telefonul pe gresia inundată, m-a  taxat aproape dublu și m-a lăsat cu scurgerea picurândă – ca să am ce repara pe viitor, mai ales că asta nu avea nici o problemă înainte. De fapt mi-a și transmis, mai în glumă mai în serios, că e vina mea, că nu am gumă de mestecat prin buzunare!  Cică astea așa se fixează de regulă, cu o gumă – “ciunga” clientului.

Are cineva un Orbit sa îmi împrumute, până umplu și ultima găleată, cu apa rămasă prin bucătărie? 😦