Ultima fiță printre obsesiile ”ateiste” ale internetului pornește de la faptul că partenerii creștini de discuție fac referire adesea la Dumnezeu ca fiind ”credincios”. Prin urmare, în lipsa efortului de a gândi, ideea este preluată copilărește și folosită pentru a ”demonstra” un nou aparent paradox.
Fiți atenți ce am găsit la userul ”Inferno” de pe tpu.ro:
Întrebare: 1. În cine crede Dumnezeu?
2. Cum poate fi omniscient din moment ce crede și nu știe?
Sunt sigur că cei mai mulți vor considera ”enigma” lui Inferno (ce nickname și-a ales și ăsta!) o copilărie cu iz idiot prin forțarea logicii, nu prin calitățile intelectuale ale respectivului tânăr, care, vă asigur, poate mai mult decât atât. Nici eu nu aș fi pierdut vremea, obosindu-mă să răspund unei provocări fără zeamă, dacă nu aș fi observat creștini incapabili să răspundă și reacții fascinate, de genul:
Răspunsul Martzianului:
Biblia ne spune că Dumnezeu este credincios:
„Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtășia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru.” (1 Corinteni 1:9)
Acum, atât în limba română, cât și în original, cuvântul „credincios” indică nu doar pe cineva care crede, dar și pe cineva demn de încredere, pe care te poți baza:
- Termenul ”credincios” în limba română are ca prim sens: ”care este demn de încredere, pe care te poți bizui; devotat, fidel unei persoane; nestrămutat, statornic față de un angajament, de o idee, de o cauză”. (http://m.dexonline.ro/definiție/credincios)
- Termenul ”credincios” în textul de mai sus este, în original, „pistos„. El are ca răcăcină „peitho” (a convinge) și se traduce prin ”vrednic de încredere”.
Concluzia: Dumnezeu nu „crede„, în sensul unei incertitudini omenești religioase ci este „vrednic de încredere„.
O ”enigmă” populară potrivită pentru dezlegarea ”ghicitorii” de mai sus ar fi: ”Mănăstire într-un picior, ghici ciuperca ce-i?”
Foto: caterergoodman.com
la martzianu' 