Jurnal: De la Martzian pentru Martzian (1)


100_2345

Mi-e greu să scriu anumite texte. De ce? Pentru că ele fac referire la oameni dragi inimii mele,  care se regăsesc printre cuvinte. Sau fac referire la situații concrete, care lasă o urmă adâncă în inima mea, asemeni unei șenile de tanc ce îi refuză pământului dreptul la o prea curândă nivelare. Și, cu toate acestea, o fac pentru ei, dar mai ales pentru mine…

Nu am fost niciodată atât de tâmpit încât să le spun: ”Costele, la tine mă refer, mă!” De cele mai multe ori, cei care le pătrund semnificațiile și îmi cunosc muza sunt puțini, foarte puțini. Cu toate acestea, sunt și mai puțini cei care știu să aprecieze valoarea cuvântului izvorât din inima fotografiată a celui care scrie. Puțini au ajuns până atât de departe încât să știe că vorbele gurii, oricât  de meșteșugite ar fi, nu vor reuși niciodată să redea în forma cea mai pură ceea ce se întâmplă acolo, așa cum o fac slovele așternute pe hârtie – fie ea și sub forma ingrată a unui surogat electronic.

Puțini știu că uneori scrii pentru a plânge în cuvinte…

Pentru prima oară mă simt, astăzi, ca și când aș scrie pentru a recunoaște că nu știu ce să spun, deși am atât de multe de spus! Îl iubesc pe Dumnezeu, mai mult ca niciodată. Mă îndrăgostesc, iremediabil, în fiecare zi și îmi ador soția, ca pe darul Lui cel mai de preț. Îmi pasă de cei din jur cu dragostea lui Hristos, până la durere, chiar și atunci când (eu) mă urăsc pentru că nu știu cum să o imit. Cu toate acestea, parcă nimic nu este așa cum ar trebui să fie! Probabil că am obosit să fiu om. Probabil că am obosit să mai exist. Sau poate că este nevoie să privesc neputincios în jur și să observ până la capăt cum totul se prăbușește, pentru a învăța în ce pot să mă încred și în ce nu, ca un copil care își testează limitele, cu prețul unui nas julit sau a unor vânătăi în coate.

Ca să nu rămâneți cu impresia că îmi place să vă las mirându-vă ca proștii (știți bine că nu e cazul, nici măcar atunci când așa pare), vă împărtășesc un sfat care pentru mine începe să își demonstreze valoarea:

Când nuți mai rămâne nimic decât Dumnezeuvei descoperi că Dumnezeu îți este de ajuns… (Maude Royden)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: