Plastilina din biserică


La biserică, în timp ce pastorul predică de zor despre rugăciune, noi încercăm să ne ținem atent pruncul adolescent. Nu ne prea iese… Copilul adoptat are, adesea, o capacitate de concentrare ceva mai mică decât a celorlalți…

La un moment dat, pruncul se apleacă și culege ceva de pe jos: o bucată de plastilină, rămasă probabil de la copiii mai mici, care se joacă, vocal, în jur. Spre indignarea noastră sfânțoacă, începe și el să se joace cu ea. O întinde, o modelează, este total absorbit de noua activitate. Adio mesaj despre rugăciune!

Mă uit la el lung și cu subînțeles. Știe ce mă deranjează, pentru că mă cunoaște: uneori fac greșeala să îmi pese, exagerat de mult, de ceea ce vor gândi cei din jur despre el, despre noi. Încurcat, se apleacă spre mine și îmi șoptește la ureche, mormăit, ca pe o scuză:

– „Când eram mic, niciodată nu am avut plastilină…”

Gândul îmi zboară, mintea începe să îmi rumege: cât de trist poate să fie să tânjești, toată copilăria, după o bucată de plastilină și să crești, totuși, fără a o avea! Toți copiii din jur o au. Tu nu…

Pruncul nostru face și alte lucruri care ne rușinează în public. Uneori, spre exemplu, mai ales la supermarket, îl apucă brusc dorința „îmbrățișării de familie„. Ne ia în brațe, ne rupe oasele, ca unul care încă nu își conștientizează noile puteri – cele conforme adolescenței. Noi ne rușinăm și tragem să întrerupem cât mai degrabă momentul stânjenitor. Însă, la fel ca și cu plastilina, gândul ne zboară, mintea începe să rumege: cât de trist poate să fie să tânjești, toată copilăria, după o îmbrățișare de familie și să crești, totuși, fără a o avea! Toți copiii din jur o au. Tu nu…

Iubiți-vă copiii! Aveți răbdare cu ei. Poate că nu vor arăta prea bine făcând astăzi lucruri care nu se mai cad a se face, lucruri neconforme cu vârsta. Adesea, vindecarea necesită întoarcerea în trecut, reluarea lor. E crucial să îi acceptăm așa cum sunt, să îi înțelegem, să îi sprijinim necondiționat și… să ne pese mai puțin de critica celor din jur.

Pruncul nostru a încheiat trist, după minute bune, joacă cu plastilina și, după ce a realizat că toți din jur se uită la el, a concluzionat cu voce tare:

– „Eu nu am avut plastilină când eram mic. Uneori cred că nu am avut nici copilărie…”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: