Cea mai palpitantă aventură, atunci când locuiești în Sebastian…

23 aprilie 2014

IMG_20140423_192653

Cea mai mare aventură atunci când locuiești în Sebastian nu este (cum s-ar crede) lumea pestriță și teama de a veni seara târziu acasă ci… schimbarea unui apometru! Cum mi-am făcut norma de cuvinte urâte (spuse, creștinește, în gând) pe vreo doi ani, sper  ca experiența să nu se repete prea curând!

Să vă zic și vouă cum a stat trebușoara, ca să nu muriți nepricepuți: am chemat un instalator autorizat, lăudat și cu referințe de la proprietară (ne-a mâncat în partea dorsală, pentru că mergea, cică, și cu un vecin, un prieten, etc), pentru o treabă catalogată ca fiind simplă rutină: schimbarea unui  apometru. M-am bucurat să văd că ne vin doi în loc de unu: nenea instalatoru’ cu mustață și-a adus și un ajutor, șomer săracu’, dar cu burtă…

Mi-a trecut imediat, atunci când am realizat că amândoi sunt luați bine la măsea… În primele 10 minute, bravul nostru prestator de servicii la domiciliu și-a tras cu un clește ascuțit în cap, reușind să și-l spargă (capul, nu cleștele!). După ce și-a acordat primul ajutor, direct la locul de muncă, folosind șervețele din dotare (din dotarea mea, nu a lui), omul a continuat să gâfâie și să ofteze, de parcă lucra la dezamorsarea unei bombe cu ceas, nu la un amărât de apometru. Citește mai departe…


Un suflet de câine și câinele care urlă…

21 septembrie 2011

Foto: personal.psu.edu

Urlă întruna… Nu de azi, nu de ieri, ci încă de duminică seara, atunci când am ajuns, frânți dar teferi, în biroul ReMa (partenerul maghiar al Every Generation Ministies) din Budapesta. Pentru cei mai mulți, care cu siguranță nu au de unde să știe, mă refer la câinele vecinilor de imobil din Bartók Bélla út # 25.

Bietul animal, trist și uitat de cei dragi pentru propria-i existență, probabil că și-a infectat bojocii de atâta jale izvorâtă din singurătate. Urlă ziua, urlă noaptea, geme și rage cât îl țin puterile, doar-doar se va găsi cineva care să reinventeze mila și omenia sau… dragostea de câine.

La început am avut o abordare clasică, aceea caragialistic – românească, cea de genul : ”Bubico, mânca-te-ar hingherii!”. Îmi venea să mă duc să îi crăp capul cu ceva cât mai tare, în lipsa unei lopeți adecvate operațiunii.

Citește restul acestei intrări »


Faza zilei(2): Capitala are sistem automat de răcire a picioarelor şi năluci care ne fac urări…

7 decembrie 2010

În anotimpul rece, capitala noastră europeană are în dotare un sistem extrem de funcţional, care asigură cu succes răcorirea instantă a picioarelor trecătorilor, indiferent de vârstă, sex, rasă, educaţie, religie sau… galoşi. Am avut onoarea să testez pe propria-mi piele  trăinicia acestui sistem, vechi de când lumea dar mai sigur decât ziua de ieri.

Să vă spun cum a fost. Aseară, să tot fi fost 9 şi ceva, mă îndreptam voios către casă. Pasul ferm, privirea la 50 de metri, aer proaspăt în nări şi entuziasm cât cuprinde, că doar suntem în luna naşterii Mântuitorului, recunoscută de pragmatici ca fiind a… “cadourilor”. În plus, acasă mă aşteaptă o soţie cum vă doresc la fiecare, şi care îmi oferă în fiecare zi un motiv de sărbătoare.

Îmi păstrez această stare de bine, chiar şi după ora petrecută în dansul nebun al zgâlţâielilor, oferit de o altă faţetă a civilizaţiei bucureştene, cea cu seminţe de floare şi dialecte importate din zona Indiilor, dar îmbunutăţite cu simţ de-a lungul anilor. Recunoaşteţi cu toţii… tramvaiul (neapărat 23, că doar venim din Rahova…). Într-un oarecare sfârşit, cobor. Începe să miroasă parcă a casă, a pâine caldă, a mâncare bună şi a nevastă frumoasă…

Iuhuu!

Citește mai departe…


Faza zilei(1): Bine că nu sunt Nicu!…

26 noiembrie 2010

Sună mobilul, pe la 11:35. Mă uit să văd cine e. Numărul e… ciudat: +0000! Vi s-a mai întâmplat așa ceva?

Curios, răspund, cu o voce cât mai prietenoasă și suavă. Se face pauză pentru câteva secunde, timp în care cineva respiră în receptor. Într-un târziu vine și răspunsul, unul ofuscat și agresiv. Așa aflu, pe propria-mi sensibilitate, că nu doar bărbații gâfâie la telefon. Doamna țipă la mine, cât de civilizat poate, dându-mi impresia că am greșit răspunzând la propriul aparat dar și sentimentul de vină că îl am…

  • (Doamna) Aahalo!
  • (Eu) Da!…
  • (Doamna) Cu Nicu! (nu bună ziua sau dă-te mai încolo)
  • (Eu)Doamnă, cred că ați greșit numărul…
  • (Doamna) A, da? No, bine!…

 Doamna închide brusc în timp ce eu mă bucur, din cel puțin două motive: primul, că nu mai țipă nimeni la mine și al doilea…

că nu sunt Nicu!…

🙂