Estetica urâtului (1)

D’ale Bucureștilor (4)

FOTO: Parcul Alexandru Ioan Cuza (cunoscut și ca Parcul IOR sau Titan) – una dintre alegerile mele favorite atunci când vine vorba de o plimbare!

D’ale Bucureştilor (1)

Foto: Biserica Sfantul Ioan Iacob Hozevitul, Strada Gheorghe Petraşcu, nr. 57, sector 3.

Văzute de mine (1) – Au și ungurii mașinile lor…

Budapesta, in parcare la Mall

Despre copiii pe care îi întâlnim…

Foto: sxc.hu

„Every child you encounter is a divine appointment.”            Wess Stafford, President of Compassion International

A fost odată… Bundi

L-am cunoscut pe strada Shakespeare din Oradea, în urmă cu doi ani. Locuia… la ţevile de pe aleea cu pricina, pe lângă conductele de apă caldă, aruncate sinistru pe marginea drumului. S-a prezentat simplu: “Bundi”. Nu am reţinut din prima, ca un uituc ocupat ce mă aflu. Bundi nu s-a supărat. S-a prezentat şi a doua şi a treia oară. Multă vreme nu am ştiut de unde şi până unde toată lumea îl strigă… Bundi, până în ziua în care un coleg cu multă experienţă în lumea pestriţă a oamenilor săraci şi trişti din Bihor, mi-a spus tragicomica poveste: Bundi… de la bunda pe care obişnuia să o poarte, indiferent de anotimp, în urmă cu ceva ani şi de care s-a descotorosit înainte ca noi să ajungem să o cunoaştem.

Bundi… un suflet mare ca o cicatrice pe faţa lumii civilizate, ascuns în spatele unui zâmbet larg şi al unui umor inconfundabil. Niciodată nu a uitat să ne zâmbească, oricât ar fi fost de singur, de trist, de înfometat. Am încercat să îl învăţăm ceva engleză, atâta câtă să ştie să strige după maşină, de câte ori ne opream sau plecam de la ţevile ce îi serveau de dormitor şi sufragerie, în fiecare zi de joi.

“Ai laav iuuu”, răsuna inconfundabil salutul lui Bundi la despărţire… Uneori le mai încurca, fără însă a reuşi să ne supere, lundu-şi „guud baii” chiar înainte ca noi să reuşim a coborî pentru a-i oferi pacheţelul cu mâncare, cu săpun sau cu alte mici atenţii.

Uneori, atunci când avea impresia că nu îl aude nimeni, Bundi mă trăgea la o parte, ca să îmi spună la ureche… secrete; mici pentru noi toţi, mari şi importante pentru inimioara lui plină de frig, realităţi, speranţe şi gânduri. Uşor – uşor am ajuns să îl cunosc, să îl înţeleg… să mă doară.

O viaţă… ce viaţă! A pornit prin lume trist şi cu şansa a doua, a terminat necunoscut şi umil. Puţini ştiu că în spatele aparenţelor veşnic în nevoie de pantofi sau de haine se afla… omul Bundi, în lipsă şi nevoie de prieteni şi de Dumnezeu…

Am avut onoarea să îl cunosc pe Bundi, cel mai complex om simplu şi cel mai trist om zâmbitor din câţi am întâlnit vreodată. Acum eu însumi sunt mai sărac şi mai singur fără el, alături de o lume întreagă ce i-a fost străină şi nepăsătoare…

Înainte de a părăsi oraşul acesta frumos şi trist am aflat că Bundi nu mai este! Zâmbetul lui larg şi sincer a îngheţat pentru totdeauna, făcând ca totul să pară şi mai sărac în jur.

Adio, prietene drag!…

Cât de departe se poate merge cu reclamele?

Uneori, în încercarea disperată de a genera impactul dorit, creatorii de reclame pot trece mult dincolo de limita confortabilului, șocând, controversând, indignând dar… atingându-și scopul. În cele ce urmează am selectat pentru voi câteva dintre cele care m-au răscolit cel mai mult, dintr-un articol ce poate fi urmărit în întregime pe apropo.ro, AICI.

 

Când o să zboare… măgarul?

”Când o să zboare porcu’” era promisiunea pe care tot românul o făcea la nervi, în încercarea de a transmite că niciodată nu se va întâmpla ceva; sau altceva. La fel de absurdă ar părea și reformularea ”când o să zboare măgarul”.

Și totuși…

Turiștii și localnicii dintr-un sat din sudul Rusiei au fost șocați să vadă săptămâna trecută un măgar legat de o paraşută dusă de vânt de-a lungul plajei.

D’ale Oradiei (1): dormitorul verde…

Duminica, interzis la pipi!…

De vreo câteva zile ne-au venit în vizită rubedeniile din Bucureşti. Mai exact soră-mea, împreună cu cele două mândreţe de copile ale ei, care mă strigă simplu şi afectuos… „unchiu”.

Spre ruşinea noastră, dar mai ales datorită îndatoririlor de serviciu, în primele zile nu prea am avut timp de ele. Astăzi, însă, a fost ziua aleasă pentru scosul pârlelii. Am dat o raită prin Felix dar şi prin toate colţurile mai acătării ale Oradiei, urbe mândră şi încărcată de tradiţie, chiar de frumos, mai ales pe acolo pe unde mâna crudă omului modern nu s-a hotărât încă să strice…

Paradox

Studiu biblic... la o berică!

Melancolie

Foto: Claudia Enescu