Scrisoare către tatăl natural al copilului meu

19 iulie 2016

Ni s-a cerut, ca parte a procesului de obținere a atestatului ce ne conferă dreptul de a adopta, să scriem (printre altele) câte o scrisoare pentru tatăl, respectiv mama naturală a copilului pe care urmează să îl adoptăm. Împărtășesc cu voi scrisoarea mea, subiectivă și needitată, cu speranța că veți realiza ce se ascunde în inima unui copil abandonat, dar și faptul că noi suntem cei binecuvântați prin faptul că îi deshidem ușa și inima…

Dragă prietene,

Eu sunt tatăl celui care a fost fiul tău. Îți scriu, cu mâinile proprii, cuvintele izvorâte direct din inima celui ce este astăzi pe cale să devină copilul meu.

Îți scriu fără să mă aștept să citești.

Îți scriu fără să mă aștept să răspunzi.

Îți scriu și atât… 

În ciuda sentimentelor inițiale, nu te voi judeca. Probabil că ai avut motivele tale ca să pleci din viața lui. Probabil că ai avut propriile momente de slăbiciune. Probabil că astăzi ai proceda diferit. Probabil…

Ca și copilul meu, mă tem de răspunsurile tale. Ele ar putea durea mai mult decât singurătatea cu care s-a luptat încă din ziua în care a înțeles că termenul tată nu înseamnă nimic pentru unii copii. Și ar putea să ne sfâșie mai mult decât sentimentul de neputință ce ne încearcă uneori, observându-i suferința.

Atunci când l-am cunoscut, primul lucru pe care mi l-a spus este că nu are părinți, că este copil fără tată. Și că cea mai mare dorință a lui este să aibă o familie. Iar a doua era ca, la ani de zile distanță, să devină astronaut.

Uneori, copilul fără tată a vorbit cu tata în vis. Alteori, izolat și trist, a strigat către el. Și nu i-a răspuns nimeni! A crescut dorindu-și ca tata să fie în clasă la sfârșitul anului școlar. A suferit, uitându-se cu jind la copiii purtați pe umăr de tații lor. A  visat, dorindu-și să fie altcineva – fiul tău sau fiul cuiva, fiul oricui!

Mult timp, copilul fără tată a tânjit să înțeleagă ce i s-a întâmplat. Deși nu o mai spune la fel de des, va duce cu el dorința asta pentru tot restul vieții, ca pe o cicatrice care nu te lasă să uiți…

La școală, fiul meu a fost mereu numit orfan sau căminist. Tata nu a fost acolo ca să îl apere, să îi ofere protecție și siguranță. Cuțitul doare mai puțin, uneori, decât o inimă străpunsă de astfel de cuvinte…

”DE CE?” – este întrebarea care îi va bântui mereu copilăria, deși dragostea noastră va limita rănile cauzate de ea.

Ani de zile copilul fără tată, copilul tău, s-a rugat să vii să îl iei acasă, cu mama de mână, cu un zâmbet pe față, cu brațele larg deschise să îl primească. Într-o zi, resemnat, a acceptat că lucrul acesta nu se va întâmpla niciodată. De atunci a început să se roage pentru un tată nou și pentru o nouă mămică. Iar Dumnezeu, tatăl orfanilor, i-a răspuns cu drag la această rugăciune. Dumnezeu ne-a trimis pe noi! Și ne-a învățat că dragostea nu este o corvoadă, ci o binecuvântare.

Probabil că nu ne vom întâlni niciodată, deși vom fi mereu legați de miracolul care îmi umple viața. Îți pot promite un lucru: voi rămâne întotdeauna aici pentru el. Voi fi ceea ce tu nu ai fost niciodată. Îl voi ajuta să accepte și să facă pași spre vindecare, deși cicatricile nu vor trece niciodată, nu îl vor lăsa să uite. Voi fi tată pentru copilul tău, oferindu-i cel mai de preț dar: dragostea necondiționată. 

Mi-aș dori să pot spune: sper că-ți este bine. Însă undeva, în inima mea, mi-ar plăcea să știu că nu este așa! Nu, nu din dorința de răzbunare, ci pentru că asta ar însemna că ai avut motive întemeiate pentru a-i întoarce spatele acestei făpturi minunate care a fost fiul tău și care de astăzi va fi fiul meu.

Ar însemna că nu ai făcut-o cu sânge rece.

Ar însemna că încă mai plângi și te rogi pentru el…

Îmi permit un ultim sfat: nu mai face asta, niciodată! În spatele unui certificat de naștere cu liniuță în dreptul numelui tău este un copil singur și trist, copilul fără tată. Și multă, multă durere…

Cu respect,

 Tatăl celui care ar fi putut fi copilul tău


Doamna şi vagabondul

6 octombrie 2009

Astăzi m-am trezit bine dispus. Nu mă împac de obicei cu dimineţile devreme, mi se pare că îmi fură un drept al meu. Mai degrabă sunt omul lucrului până noaptea târziu. Dar astăzi a fost altfel. Imediat ce am deschis ochii am realizat cât sunt de binecuvântat: m-am trezit într-o căsuţă primitoare, lângă o soţie aşa cum i-aş dori oricui să aibă şi având un Dumnezeu extraordinar, care mă iubeşte şi îmi dă motive să trăiesc veşnic.

Am urmărit ceva ştiri, doar atât cât să nu mă dreprime, am servit micul dejun, nu am uitat de duşul obligatoriu pentru oricine se respectă, dar îi respectă şi pe cei din jur. Am avut timp şi să mă rog. La plecare, a trebuit să recunosc încă o dată că sunt un om… binecuvântat. Citeşte restul articolului…


Lacrimi pentru tatăl învins

25 septembrie 2009

Apropiaţii ştiu: tata nu mai e… Mă refer la tatăl meu pământesc. Nu mai este de câţiva ani buni. Dispariţia lui m-a înspăimântat şi m-a bântuit peste ani. Cancerul de plămâni nu iartă. Bătrâneţea nici ea. Noi suntem făcuţi din pământ şi sortiţi să ne întoarcem acolo. Un gând nemernic nu mi-a dat pace: unde eşti, tată?…

Bunicii ne mor, părinţii la fel, uneori ne mor şi copiii. Viaţa dă impresia că începe doar ca să fie parte a aceluiaşi sinistru ciclu. Un lucru nu trebuie să uităm: dincolo de moarte, mai este ceva. Nu se încheie totul. Şi ajungem să stăm faţă în faţă cu Creatorul cerului şi al pământului, cu Dumnezeu. El ne va întreba cum ne-am trăit viaţa, ce-am făcut cu ea. Vom da socoteală. Cei care au primit încă de aici, de pe pământ, darul său mântuitor, nu vor avea motive să plece capul. Vor fi primiţi cu bucurie şi entuziasm. Îmi este greu să-mi închipui tristeţea şi deznădejdea celorlalţi… Citeşte restul articolului…


Ştiu cum putem depăşi criza!

25 iulie 2009

Toţi  spun că e criză financiară… Că se simte şi la noi. Mulţi speră că va trece curând şi visează naiv cu ochii deschişi. Alţii, mai mulţi şi mai speriaţi, spun că e abia la început încă şi că ce e mai rău urmează să apară. Că va fi ce nu a mai fost niciodată…

Eu trăiesc, pe lângă sărăcia comună, în mijlocul unei crize mult mai adânci: criza sărăcirii noastre spirituale. O criză mult mai subtilă şi cu efecte mai grele, care ne înfometează sufletele. Trăiesc zilele în care orice creştin care vrea să stea cât mai aproape de Creatorul său se vede pus într-o cruntă poziţie de singurătate, într-o izolare tristă …Citeste restul articolului


You raise me up

4 iulie 2009

 

 Draga Doamne Isuse,

In momentele cele mai de jos ale vietii mi-ai fost aproape. Singurul prieten adevarat prin furtuni salbatice si prin clipe de cer, ai plans cu amaraciune si ai zambit fericit alaturi de mine. M-ai purtat pe bratele Tale puternice si mi-ai daruit din dragostea-Ti pentru lumea asta  pierduta. M-ai invatat sa fiu om, un om dupa inima Ta…

Azi nu mai am decat un singur vis: sa fiu ca Tine! Sa iubesc in orice vreme si sa luminez intunericul din jurul meu. Sa mangai tristii si sa hranesc saracii, sa le spun despre frumusetea Creatorului, invatandu-i sa paseasca pe calea cea stramta, asteptand cu nerabdare venirea Ta…

Al tau pentru vesnicie,

Martzianu’ – Marian Zaharia

 


A fi este mai important decat a face!

1 iulie 2009

DSCF3355M-am gandit astazi sa scriu despre el… Probabil ca nu o va mai face nimeni, niciodata, desi multi se vor bucura in fiecare an de darurile lui. Nu multi ii vor face o poza si nici nu se vor opri sa il admire. Va fi bun si va sta acolo numai atata timp cat va aduce roada. Asta deoarece nu este altceva decat un… mar!

Preocupat, dar cu gandul la cele sfinte, desi treaba ma zorea de la spate, am observant deunazi un merisor in gradina de la Gepiu. Probabil ca nu sunt mai mult de doi ani de cand completeaza flora Centrului Smiles de la Gepiu si ar fi trecut neobservat, la metrul si zece centimetri cu care se ridica timid catre cer, daca nu ar fi fost… plin de roada! Citeste restul articolului


O batrana la metrou sau picatura de iubire…

10 iunie 2009

Home_Care-3Nu stiu altii cum sunt, dar eu imi port mereu trecutul ca pe o carte deschisa, oriunde merg, orice as face si oricat as plange sa uit ori sa sterg cu buretele ranile suculente sau cicatricile urate ale sufletului. Invat din povestile inca nescrise ale propriei vieti, ce incepe sa devina si lunga, si valorez lectiile pe care le poarta cu ele; tacute, dar care striga in mine, ma umanizeaza si ma reprezinta ca om, imi dau putere sa invat ca a fi este mai important decat a face…

Imi amintesc cu claritate ziua in care am intalnit-o la metrou. O batrana gheboasa, cu capul plecat a umilinta si cu mana intinsa, spasmodic deschisa ca pentru un blestem. O clipa am trecut pe langa ea, asa cum facem mereu atunci cand vine vorba de ei. Sunt atat de multi… sunt atat de saraci, sunt atat de enervanti uneori… Ne strica inconstient lumea deja hidoasa si trista in care traim. De unde sa le dam la toti? De unde atat paine, de unde atatia bani, de unde atata … zambet? citeste restul articolului


E criza!…

2 mai 2009

Se pierde si se stinge, in dramaticul dans al imbatranirii noastre incete, frumusetea si entuziasmul vietii de odinioara. Insasi viata se risipeste si trece odata cu ele. Nu mai stim sa scriem si sa plangem, sa cantam si sa radem, sa alergam ca nebunii prin ploaie si sa ne reinventam prin bancuri atunci cand totul devine mult prea apasator. Vremuri descreierate ne sufoca, aducandu-ne aminte ca suntem condusi de taxe si impozite, ca traim pentru ratele din banca ori ca murim fara sa fi fost cu adevarat tineri… citeste restul articolului


Semnul fiarei si sfarsitul lumii

3 februarie 2009

S-a creat o mare tulburare printre crestinii de orice culoare si confesiune in ultima perioada datorita cipurilor ce vor fi inserate, se pare, in documentele noastre, pasaport, carte de identitate sau permis de conducere. Multi dintre cunoscutii mei nu mai stiu sa salute, sa converseze, sa zambeasca, paralizati fiind de teama.

„-Ai auzit? Ce parere ai? Vai de noi!”

Mai mult ca niciodata televiziunile se ingramadesc in a mediatiza subiectul si in a raspandi teama. De parca nu ar fi indeajuns criza economica si perspectivele ei sumbre… citeste restul articolului


Ce se poate face?…

16 octombrie 2008

Nu demult am fost chemat, impreuna cu consoarta, in biroul pastoral pentru a fi urecheati cu blandete. De ce? Pentru ca tinuta noastra (de fapt nu a mea, ci a partenerei) este una necorespunzatoare. Ca pantalonii, de orice forma ar fi ei, pusi pe femei, aduc „lumea” in biserica. A fost atat de deranjant pentru unul dintre cei prezenti (prefer sa il prezint fara nume si fara cap) incat s-a ridicat sa ia atitudine. Si nu oricand, ci la ora la care intreaga adunare s-a strans pentru studiu biblic. M-am uitat cu atentie la consoarta si am privit-o cu un ochi critic si nu am gasit nimic de reprosat. Mai mult, i-am precizat celui din fata noastra, incurcat la randu-i, ca moda-i pacatoasa a fost ideea mea; si a fost…

Lejer tinuta sotiei mele ar fi acceptata la scoala, la gradinita, la Parlament, fara sa duca cu gandul la nimic imoral sau iesit din comun… Cred ca lucrul acesta este valabil si in cele mai multe dintre bisericile anului 2008. Atunci, va intreb, care este problema?… citeste restul articolului


Ganduri inainte de culcare

22 iulie 2008

Am obosit si as vrea sa ma asez undeva; sa raman acolo, sa ascult cantecul linistii depline, sa nu mai plec niciodata… Sa descoper inca o data ca lumea poate merge mai departe fara mine, ca nimeni nu este de neinlocuit. Ca prietenii, de cele mai multe ori, iti sunt aproape doar in anumite anotimpuri ale inimii, ale vietii. Ca atunci cand seara se stinge lumina in camera de odihna, esti un om fericit daca imparti „vizuina” cu persoana potrivita (si aici nu ma pot plange).

Cred ca pentru fiecare dintre noi vine o zi ca aceasta… Ziua oboselii, ziua necazului, ziua de care nu vrem sa ne aducem aminte NICIODATA. Te uiti inainte si drumul ti se pare atat de lung catre casa. Te intrebi cum ai putut sa ajungi atat de departe si de unde vei gasi resurse sa mergi pana la capat. Te uiti in urma si retraiesti toate lucrurile prin care ai trecut pentru a ajunge aici si pentru atat de multe lucruri se pierde importanta cu care le-ai trait la maximum…  

Raman doar lucrurile cu insemnatate eterna si regretul ca pe celelalte nu le vom putea retrai niciodata in alt mod!