Binecuvântat este cel care se oprește…

28 august 2022

Cele mai frumoase amintiri, din cei peste 25 de ani de slujire, le am de la centrul unde lucram cu „copiii străzii” din București. Erau anii aceia în care oamenii dormeau cu zecile de mii pe străzi, ca niște animale fără stăpân. Ignorați de întreaga lume civilizată. înfometați, speriați, abuzați în fel și chip, cei mai mulți erau dependenți în ceea ce privește supraviețuirea de sandwichurile cu parizer pe care le ofeream în fiecare seară – direct la buza canalului sau acolo unde știam că este fiecare dintre ei.

Au fost perioade în care ajungeam și la peste 450 de „boschetari” într-o singură zi. Urăsc eticheta asta nedreaptă, dar așa îi știau toți. Ei înșiși se prezentau astfel în discuțiile cu noi. Îi cunoșteam pe nume, pe fiecare în parte. Le știam – pe cât era posibil și îndrăzneau să le împărtășească – poveștile de viață, visele, speranțele, dezamăgirile, temerile. Știam când vin și când pleacă, îi căram în spate la spital, atunci când ambulanța refuza să îi ducă – „pentru că put”. Aflam primii când sau dacă mor și devin eroi de nimeni cunoscuți…

Predicam Evangelia, cu disperare, la gândul perisabilității lor. Și ne rugam pentru ei, în fiecare zi, cu inimile aprinse ca niște torțe care refuză să se stingă, alimentate de o putere inexplicabilă, motorul care ne ajuta, în fiecare dimineață, să o luăm de la capăt.

În patrulele noastre zilnice, ne ciocneam ocazional de acei copii „normali”. Nu că ceilalți ar fi fost altfel… Aceștia aveau o familie, adesea iubitoare, dar care eșuase în creșterea lor. Ei ajungeau pe stradă printr-o nefericită alegere, în urma unor probleme familiare ignorate sau din varii motive. Și ei aveau cele mai mari șanse de a fi salvați de pe stradă, unde, dacă ar fi rămas, riscau lucruri greu de imaginat, de la bătăi, la violuri, la dependențe sau pur și simplu să rămână acolo, ori să ardă pe țevile pe care dormeau – așa cum s-a întâmplat cu 4 îngerași din canalul de la Basarab, la doar o oră după ce am intrat la ei să îi vizităm…

Așa că, fără ezitare și la orice oră, îi luam cu noi la centru, îi ajutam să se liniștească, îi spălam, le tratam rănile, îi îmbrăcam, îi hrăneam, după care făceam tot posibilul să ajungă înapoi acasă. Să nu mă întrebați „câți”! Baba e bătrână și uită… Să zicem că au fost atât de mulți încât le-am pierdut numărul. Și tot atâtea motive de bucurie, de entuziasm, de răsplată sufletească!

Nu știam tehnici de consiliere moderne, nu făceam terapie, nu aveam mai nimic din instrumentele cu care lucrăm astăzi. Aveam doar o inimă mare, dispusă să meargă contra curentului, dornică să facă ceva – o schimbare cât de mică, în lumea egoistă și cenușie a junglei de asfalt a Bucureștiului de altă dată. Eram niște visători, oamenii speranțelor imposibile. Și îmi place să cred că, în ciuda „evoluției” ulterioare, am rămas mereu așa.

Pe unii reușeam să îi convingem să urce în mașinuța de la centru, pentru care eram atât de recunoscători, chiar dacă uneori mergea cu ulei mai mult decât cu benzină, și plecam către casele lor. De fiecare dată, o făceam cu suflarea tăiată și cu anticipație, la gândul salvării unui suflețel nevinovat. Ajungeam prin zone pe unde nu credeam că poți răzbate nici cu piciorul. Conduceam toată noaptea, pentru a lăsa în zori copilul acasă – cu instrucțiuni noi pentru părinți – după care alergam înapoi la București, unde ceilalți, sute de suflete flămânde și mai puțin norocoase, ne așteptau așa cum Îl așteaptă biserica pe Hristos: cu anticipație, cu entuziasm, cu bucurie, sau cum ți-ai aștepta singurul membru al familiei care te vizitează la bătrânețe.

Bănuții erau puțini. Așa că Marius, cel mai bun șofer din lume, în opinia și după mintea mea de la acea vreme, făcea tot ce se poate pentru a conduce cât mai economic posibil. Dealurile din Moldova ne plăceau cel mai mult. Erau zone în care îți dădeai drumul la vale, scoteai mașina pe liber, și puteai merge din inerție destul de mult până să o repornești. Cântam cu toată gura și cu toți dinții. Pe vremea aia chiar îi aveam pe toți… Nu mă întrebați câți mai am încă, dacă mă mai doriți de prieten! Nici nu vreau să mă gândesc la cât de înțelept era ce făceam. Însă atunci eram atât de încântați de jocul acesta nevinovat!

Și uite-așa, ca un moșneag nostalgic și guraliv ce mă aflu, mai că uitai de ce m-am oprit să vă scriu… Ptiu!

În ultimele 12 zile, nevoit de situație, am fost obligat să mă opresc din alergarea mea zilnică. Deși anii au trecut, am continuat să ținem ritmul. Nevoile sunt diferite azi, dar mai încă mai există semeni părăsiți de speranță, oameni care suferă și așteaptă ajutorul celor din jur pentru a putea merge mai departe. Nu o dată m-am trezit că sunt ca pe un tobogan, în această zbatere zilnică. Zilele, lunile, anii, toate au trecut pe nesimțite și eu, într-o cursă contra cronometru – care părea că nu se va opri nicicând, nici nu realizam că am dat la schimb tânărul puternic și plin de energie din oglindă, pe unul încărunțit, supus limitărilor, afectat de uzură, chiar dacă la fel de dornic să facă din lume un loc mai bun.

La un moment dat, în plină alergare, „mașinuța” mea a dat semne de slăbiciune. A obosit. Șocat și dezamăgit, am scos-o pe liber, pentru a o duce la service și am așteptat să se oprească. Doar că ea parcă refuză să o facă, asemeni mașinuței de la Centru…

Înainte să ajungi pe patul de spital, poate că cel mai greu este să accepți faptul că „mașinuța” ta are nevoie de reparații serioase. Și că, poate, nu va mai fi niciodată la fel… Hei, să nu cumva să vorbească cineva de casare, că schimbăm foaia! 🙂

În ciuda faptului că obosesc repede, am foarte multă energie. Un coleg de salon chiar m-a întrebat „de unde”. O parte din ea vine din inerție. „Mașinuța” mea, deși scoasă pe liber și cu motorul oprit, pare că încă mai curge la vale, că refuză să staționeze.

Faptul că mă opresc mi-a dat ocazia să mă uit mai cu atenție în jurul acelei cămăruțe tainice din care creștinul își ia, zilnic, energia. Să îi ascult liniștea binefăcătoare. Să îi tratez cu mai multă atenție Musafirul. Să mă bucur mai mult de prezența Lui binecuvântată și binefăcătoare. Să îi dau ocazia să mă încurajeze, să mă ridice, să mă vindece…

Uneori greșim, lăsând ca problemele din jur să ne cocoșeze. Cu inima frântă pentru lumea asta tot mai singură și mai lipsită de speranță, încercăm să adoptăm un rol care nu ne aparține: cel al Salvatorului, rol care nu ne aparține. El a fost luat deja, de Dumnezeu! Privind în urmă, pot lega fiecare succes, fiecare binecuvântare, fiecare „caz rezolvat” mai mult de lucrul mâinilor Sale și mai puțin de efortul ori de înțelepciunea mea omenească.

Musafirul meu, Tata, mi-a cerut să mă opresc, fie și pentru o vreme. Și, vai, cât îmi doresc să o fi făcut mai devreme!

Poate că mașinuța mea se va repara. Sau poate că nu. Poate că ea va înceta să mai conducă pe străzile lumii acesteia. Dar am bucuria și speranța că Tata va fi mereu cu mine. Și că, dincolo de tot ce a fost, în toți anii ăștia de slujire, am fost binecuvântat și am primit mai mult decât am reușit să dăruiesc.

„Opriți-vă și să știți că Eu sunt Dumnezeu: Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ.” Domnul oștirilor este cu noi. Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi.” (Psalmul 46:10‭-‬11 VDC)


Îngrijorările de la locul de muncă ne pot afecta sănătatea

28 iunie 2010

Odată cu adâncirea și prelungirea, mult peste așteptările inițiale, a crizei economice mondiale, incertitudinile legate de păstrarea ori de găsirea unui loc de muncă afectează tot mai mult calitatea vieții oamenilor din întreaga lume. Un studiu recent, realizat de Universitatea din Michigan, indică faptul că oamenii care s-au îngrijorat în legătură cu locul de muncă sunt mai predispuși la a avea, de asemenea , probleme de sănătate.

Studiul, publicat în „Social Science and Medicine„, a fost sprijinit de către  National Institutes of Health (Institutul Național de Sănătate).

Rămân însă întrebări importante, ce își caută răspunsul. Poate angajatul să se elibereze de stresul creat de nesiguranța locului de muncă? Pot șomerii să își crească nivelul stimei de sine pentru a găsi energia necesară pentru a continua căutarea unui loc de muncă?

VIDEO: Terapeutul Linda Mintle, pentru CBN Newschannel’s Morning program, despre cum este afectată sănătatea persoanei de către îngrijorarea legată de locul de muncă.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Sursa: CBN News