Scrisoare către tatăl natural al copilului meu

19 Iulie 2016

Ni s-a cerut, ca parte a procesului de obținere a atestatului ce ne conferă dreptul de a adopta, să scriem (printre altele) câte o scrisoare pentru tatăl, respectiv mama naturală a copilului pe care urmează să îl adoptăm. Împărtășesc cu voi scrisoarea mea, subiectivă și needitată, cu speranța că veți realiza ce se ascunde în inima unui copil abandonat, dar și faptul că noi suntem cei binecuvântați prin faptul că îi deshidem ușa și inima…

Dragă prietene,

Eu sunt tatăl celui care a fost fiul tău. Îți scriu, cu mâinile proprii, cuvintele izvorâte direct din inima celui ce este astăzi pe cale să devină copilul meu.

Îți scriu fără să mă aștept să citești.

Îți scriu fără să mă aștept să răspunzi.

Îți scriu și atât… 

În ciuda sentimentelor inițiale, nu te voi judeca. Probabil că ai avut motivele tale ca să pleci din viața lui. Probabil că ai avut propriile momente de slăbiciune. Probabil că astăzi ai proceda diferit. Probabil…

Ca și copilul meu, mă tem de răspunsurile tale. Ele ar putea durea mai mult decât singurătatea cu care s-a luptat încă din ziua în care a înțeles că termenul tată nu înseamnă nimic pentru unii copii. Și ar putea să ne sfâșie mai mult decât sentimentul de neputință ce ne încearcă uneori, observându-i suferința.

Atunci când l-am cunoscut, primul lucru pe care mi l-a spus este că nu are părinți, că este copil fără tată. Și că cea mai mare dorință a lui este să aibă o familie. Iar a doua era ca, la ani de zile distanță, să devină astronaut.

Uneori, copilul fără tată a vorbit cu tata în vis. Alteori, izolat și trist, a strigat către el. Și nu i-a răspuns nimeni! A crescut dorindu-și ca tata să fie în clasă la sfârșitul anului școlar. A suferit, uitându-se cu jind la copiii purtați pe umăr de tații lor. A  visat, dorindu-și să fie altcineva – fiul tău sau fiul cuiva, fiul oricui!

Mult timp, copilul fără tată a tânjit să înțeleagă ce i s-a întâmplat. Deși nu o mai spune la fel de des, va duce cu el dorința asta pentru tot restul vieții, ca pe o cicatrice care nu te lasă să uiți…

La școală, fiul meu a fost mereu numit orfan sau căminist. Tata nu a fost acolo ca să îl apere, să îi ofere protecție și siguranță. Cuțitul doare mai puțin, uneori, decât o inimă străpunsă de astfel de cuvinte…

”DE CE?” – este întrebarea care îi va bântui mereu copilăria, deși dragostea noastră va limita rănile cauzate de ea.

Ani de zile copilul fără tată, copilul tău, s-a rugat să vii să îl iei acasă, cu mama de mână, cu un zâmbet pe față, cu brațele larg deschise să îl primească. Într-o zi, resemnat, a acceptat că lucrul acesta nu se va întâmpla niciodată. De atunci a început să se roage pentru un tată nou și pentru o nouă mămică. Iar Dumnezeu, tatăl orfanilor, i-a răspuns cu drag la această rugăciune. Dumnezeu ne-a trimis pe noi! Și ne-a învățat că dragostea nu este o corvoadă, ci o binecuvântare.

Probabil că nu ne vom întâlni niciodată, deși vom fi mereu legați de miracolul care îmi umple viața. Îți pot promite un lucru: voi rămâne întotdeauna aici pentru el. Voi fi ceea ce tu nu ai fost niciodată. Îl voi ajuta să accepte și să facă pași spre vindecare, deși cicatricile nu vor trece niciodată, nu îl vor lăsa să uite. Voi fi tată pentru copilul tău, oferindu-i cel mai de preț dar: dragostea necondiționată. 

Mi-aș dori să pot spune: sper că-ți este bine. Însă undeva, în inima mea, mi-ar plăcea să știu că nu este așa! Nu, nu din dorința de răzbunare, ci pentru că asta ar însemna că ai avut motive întemeiate pentru a-i întoarce spatele acestei făpturi minunate care a fost fiul tău și care de astăzi va fi fiul meu.

Ar însemna că nu ai făcut-o cu sânge rece.

Ar însemna că încă mai plângi și te rogi pentru el…

Îmi permit un ultim sfat: nu mai face asta, niciodată! În spatele unui certificat de naștere cu liniuță în dreptul numelui tău este un copil singur și trist, copilul fără tată. Și multă, multă durere…

Cu respect,

 Tatăl celui care ar fi putut fi copilul tău

Anunțuri

Jocul marilor mici și cel al micilor mari…

15 Noiembrie 2014

mom shoes

Priveam zilele trecute la copii cum se joacă. Fetițele încalță pantofii mamei. Își iau poșetă și se dau cu ruj, se transformă de la un minut la altul în doamna învățătoare, în doamna asistentă sau într-o mămică iubitoare. Băieților le place să se dea șoferi sau polițiști, luptători de comando sau meseriași care repară diferite lucruri prin casă. Adesea pot fi văzuți împreună, jucându-se cu rândul de-a mama și de-a tata, de-a părinții și copiii, etc.

Privind la joaca  copiilor, aparent inutilă pentru mintea nesuferit de pragmatică a adultului, m-am dus cu gândul la noi, cei ”care suntem”. O, cât de des creștinii imaturi și iresponsabili se joacă de-a biserica! De câte ori nu fac din lucrurile serioase un simulacru, o maimuțăreală ieftină și pe care nu sunt dispuși să o ducă până la capăt! Ne facem că ne pasă, ne facem că iubim, ne facem a duce un trai sfânt, trișăm și nu dăm socoteală, una vorbind și alta trăind. Mai rău, luăm pauză de la pocăință ori de la lecțiile Tatei și schimbăm rolurile sau regulile jocului atunci când ne taie capul… Cel mai trist este că, atunci când totul este la iveală, alegem calea tristă a mizeriei ascunse sub preș, negarea și eliminarea celor incomozi.

Privind copiii care se joacă de-a adulții și creștinii care se joacă de-a biserica, am înțeles marea deosebire dintre ei: copiii iau totul mult mai în serios! Copiii au învățat să se bucure de jocul lor.

Privind copiii care se joacă de-a adulții și creștinii care se joacă de-a biserica am înțeles marea asemănare dintre ei: și unii și alții vor da socoteală pentru neascultarea din timpul jocului. Tata îi pedepsește pentru îi iubește…

Mi-ar placea să pot spune mai multe pe tema asta, să privesc mai mult și mai de aproape. Dar nu pot: privitul doare, uneori…

De fapt, cu toate că acum trebuia să fiţi învăţători, voi aveţi din nou nevoie de cineva care să vă înveţe adevărurile elementare despre cuvintele lui Dumnezeu; aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare.” (Evrei 5:12; NTR)


”Copilul, între digital și spiritual” – Chișinău, 6 aprilie 2013

13 Martie 2013

invitatie

COPILUL ÎNTRE DIGITAL ȘI SPIRITUAL  – Conferinţa de instruire EGM, 6 aprilie 2013

Au smartphone-uri, mânuiesc tablete quad-core și sunt ași ai navigării pe internet! Lumea asta îi fascinează. Tu vrei să le prezinți o carte veche de mii de ani…

Ce șanse crezi crezi că ai?

  • Poate fi descrierea unui război din Biblie mai fascinantă decât ultimul shooter?
  • Poate fi invățătura lui Solomon mai atractivă decat Wikipedia?
  • E părtășia credincioșilor mai dorită decât facebook-ul?
  • Sursa  răspunsurilor la intrebări este Dumnezeu sau  Google?
  • Ajută-i să priceapă  adevărurile veșnice ale lui Dumnezeu. Vino la Conferința De Instruire organizată de Fundația EGM ca să descoperi cum se fac ucenici intr-o lume a roboților.

Citește mai departe…


Colton Burpo – copilul care a vizitat Raiul!

25 Martie 2011

Există viață de după moarte? Există Raiul, există Iadul, există îngerii, exista… Dumnezeu? Peste cei mai mulți dintre noi întrebările acestea vin cu putere cel puțin o dată în viață. Pentru Colton, un băiețel de numai 11 ani, întrebările acestea au căpătat un răspuns ferm: DA.

Copilul susține că, pe când avea doar trei ani și a fost internat în spital timp de câteva zile, agonizând ca urmare a unui diagnostic greşit, el a vizitat Raiul, întâlnindu-l pe Isus, dar și pe sora de a cărei existență nu știa nimic (o sarcină pierdută de mama lui în urmă cu câțiva ani) și pe străbunicul care a murit cu 30 de ani înainte ca Colton să se nască.

Citește mai departe…


Despre copiii pe care îi întâlnim…

8 Noiembrie 2010

Foto: sxc.hu

Every child you encounter is a divine appointment.”            Wess Stafford, President of Compassion International


Rugăciunea unui copil…

6 Noiembrie 2010

Dincolo de hilarul din spatele ideii, realitatea ilustrată e una tragică şi ar trebui să ne pună pe gânduri… Vă invit să reflectaţi şi să le redaţi copiilor voştri locul pe care îl merită.


Zâmbetul unui învingător cucerește lumea

22 Ianuarie 2010

Cum îi poți răsplati pe cei ce ți-au salvat viața și cum ar trebui să reacționeze un învingator? Răspunsul poate fi unul singur, atunci când ai numai 7 ani: cu un zâmbet, cel mai frumos din lume!

Urmăriți povestea copilului care a gasit puterea să zâmbească atunci când a fost salvat de sub dărâmăturile cauzate de cutremurul din Haiti, după mai bine de 7 zile de calvar.