La casieria Enel nu se mai încasează facturi: țeapă sau băieți deștepți?

Anunțul de pe ușa Enel și noua ușă la care ne vom lăsa banii

Dacă te plictisești și ești veșnic în căutare de senzații tari ori de ceva nou, vino la Enel! Mereu în slujba cetățeanului și dornici să te lumineze, slujbașii de acolo par a nu avea altceva de făcut decât să se afle într-o continuă modificare a modificărilor.

În urmă cu câteva luni șandramaua era în renovare (mă refer la sediul din Petre Ispirescu – sectorul domnului ”Marean”). Tot poporul era în fierbere, așteptând să vadă minunea la care s-a lucrat atâta amar de vreme. În fine, a fost gata. Ne-am bucurat să ne primim Enelul înapoi. Ne și încăpățânam să plătim acolo, deși eternele cozi ne aminteau de vremurile lui Nea Nicu, pe care unii dintre noi le-au prins. Măcar eram aproape de celelalte cozi la care veșnic eram trimiși pentru câte o informație sau lămurire.

Un alt mod în care ELE pot fi diferite de EI

Cele două tabere se despart. Este aproape o tradiție în familie și în grupul de prieteni, atunci când mergem într-un magazin mare. Bărbații se reped, flămânzi, curioși și dornici, la rafturile cu device-uri. Doamnele, mai modeste, se uită la cele mai trebuincioase, haine, cosmetice ori d-ale gurii. Fiecare, fie că vorbim de ele, fie că ne referim la ei, este convins că adevărata nevoie se află acolo unde grupul din care face parte își investește timpul alocat. Și, în ruptul capului nu poate înțelege pasiunile de pe lista celorlați, deși le acceptă cu o toleranță mărinimoasă.

În timp ce ne aflam, aseară, într-o scurtă vizită cu prietenii la mall (promit, fără ”aripi picanteeee-aripi picanteeeee”), am fost, cu ocazia unei astfel de situații, martori ai aceleiași dileme și ciociniri de interese ale sexelor, de această dată între o mamă și fiul său. Fetele noastre căutau de zor prin magazinele de țoale și de pantofi. Să cumpere. Noi, băieții lor, ne aflam deja de mai bine de 10 minute la raionul cu tablete. Nu e greu de ghicit ce făceam.  Pentru ca frumoasele noastre să aibă bani de una alta, noi ne limitam la a căsca ochii.

Observ, cu uimire, doamna ce se deplasează printr-o zonă aproape ca o țară a bărbaților. Nu am vreme să mă mir prea tare, pentru că doamna trece ca trenul, trăgând de mână un puști adolescent. Băiatul se oprește o secundă și exclamă cu miere în glas:

”Uite, iPAD-uri!”

Spre scurta mea admirație, se întoarce și doamna, îngăduitoare și arogantă.

”Ce sunt alea aipeduri?”

Faza zilei(1): Bine că nu sunt Nicu!…

Sună mobilul, pe la 11:35. Mă uit să văd cine e. Numărul e… ciudat: +0000! Vi s-a mai întâmplat așa ceva?

Curios, răspund, cu o voce cât mai prietenoasă și suavă. Se face pauză pentru câteva secunde, timp în care cineva respiră în receptor. Într-un târziu vine și răspunsul, unul ofuscat și agresiv. Așa aflu, pe propria-mi sensibilitate, că nu doar bărbații gâfâie la telefon. Doamna țipă la mine, cât de civilizat poate, dându-mi impresia că am greșit răspunzând la propriul aparat dar și sentimentul de vină că îl am…

• (Doamna) Aahalo!
• (Eu) Da!…
• (Doamna) Cu Nicu! (nu bună ziua sau dă-te mai încolo)
• (Eu)Doamnă, cred că ați greșit numărul…
• (Doamna) A, da? No, bine!…

 Doamna închide brusc în timp ce eu mă bucur, din cel puțin două motive: primul, că nu mai țipă nimeni la mine și al doilea…

că nu sunt Nicu!…

🙂