Scrisoare către tatăl natural al copilului meu

19 Iulie 2016

Ni s-a cerut, ca parte a procesului de obținere a atestatului ce ne conferă dreptul de a adopta, să scriem (printre altele) câte o scrisoare pentru tatăl, respectiv mama naturală a copilului pe care urmează să îl adoptăm. Împărtășesc cu voi scrisoarea mea, subiectivă și needitată, cu speranța că veți realiza ce se ascunde în inima unui copil abandonat, dar și faptul că noi suntem cei binecuvântați prin faptul că îi deshidem ușa și inima…

Dragă prietene,

Eu sunt tatăl celui care a fost fiul tău. Îți scriu, cu mâinile proprii, cuvintele izvorâte direct din inima celui ce este astăzi pe cale să devină copilul meu.

Îți scriu fără să mă aștept să citești.

Îți scriu fără să mă aștept să răspunzi.

Îți scriu și atât… 

În ciuda sentimentelor inițiale, nu te voi judeca. Probabil că ai avut motivele tale ca să pleci din viața lui. Probabil că ai avut propriile momente de slăbiciune. Probabil că astăzi ai proceda diferit. Probabil…

Ca și copilul meu, mă tem de răspunsurile tale. Ele ar putea durea mai mult decât singurătatea cu care s-a luptat încă din ziua în care a înțeles că termenul tată nu înseamnă nimic pentru unii copii. Și ar putea să ne sfâșie mai mult decât sentimentul de neputință ce ne încearcă uneori, observându-i suferința.

Atunci când l-am cunoscut, primul lucru pe care mi l-a spus este că nu are părinți, că este copil fără tată. Și că cea mai mare dorință a lui este să aibă o familie. Iar a doua era ca, la ani de zile distanță, să devină astronaut.

Uneori, copilul fără tată a vorbit cu tata în vis. Alteori, izolat și trist, a strigat către el. Și nu i-a răspuns nimeni! A crescut dorindu-și ca tata să fie în clasă la sfârșitul anului școlar. A suferit, uitându-se cu jind la copiii purtați pe umăr de tații lor. A  visat, dorindu-și să fie altcineva – fiul tău sau fiul cuiva, fiul oricui!

Mult timp, copilul fără tată a tânjit să înțeleagă ce i s-a întâmplat. Deși nu o mai spune la fel de des, va duce cu el dorința asta pentru tot restul vieții, ca pe o cicatrice care nu te lasă să uiți…

La școală, fiul meu a fost mereu numit orfan sau căminist. Tata nu a fost acolo ca să îl apere, să îi ofere protecție și siguranță. Cuțitul doare mai puțin, uneori, decât o inimă străpunsă de astfel de cuvinte…

”DE CE?” – este întrebarea care îi va bântui mereu copilăria, deși dragostea noastră va limita rănile cauzate de ea.

Ani de zile copilul fără tată, copilul tău, s-a rugat să vii să îl iei acasă, cu mama de mână, cu un zâmbet pe față, cu brațele larg deschise să îl primească. Într-o zi, resemnat, a acceptat că lucrul acesta nu se va întâmpla niciodată. De atunci a început să se roage pentru un tată nou și pentru o nouă mămică. Iar Dumnezeu, tatăl orfanilor, i-a răspuns cu drag la această rugăciune. Dumnezeu ne-a trimis pe noi! Și ne-a învățat că dragostea nu este o corvoadă, ci o binecuvântare.

Probabil că nu ne vom întâlni niciodată, deși vom fi mereu legați de miracolul care îmi umple viața. Îți pot promite un lucru: voi rămâne întotdeauna aici pentru el. Voi fi ceea ce tu nu ai fost niciodată. Îl voi ajuta să accepte și să facă pași spre vindecare, deși cicatricile nu vor trece niciodată, nu îl vor lăsa să uite. Voi fi tată pentru copilul tău, oferindu-i cel mai de preț dar: dragostea necondiționată. 

Mi-aș dori să pot spune: sper că-ți este bine. Însă undeva, în inima mea, mi-ar plăcea să știu că nu este așa! Nu, nu din dorința de răzbunare, ci pentru că asta ar însemna că ai avut motive întemeiate pentru a-i întoarce spatele acestei făpturi minunate care a fost fiul tău și care de astăzi va fi fiul meu.

Ar însemna că nu ai făcut-o cu sânge rece.

Ar însemna că încă mai plângi și te rogi pentru el…

Îmi permit un ultim sfat: nu mai face asta, niciodată! În spatele unui certificat de naștere cu liniuță în dreptul numelui tău este un copil singur și trist, copilul fără tată. Și multă, multă durere…

Cu respect,

 Tatăl celui care ar fi putut fi copilul tău


Un tribut al iubirii – la o lună după moartea soției, cu care a fost căsătorit timp de 75 de ani!

1 Mai 2014
lorraine-2

Foto: Fred Stobaugh

Cu fiecare fibră mistuită de flăcările flămânde, chibritul aprins își trăiește, neputincios, destinul de a se mistui de dragul scopurilor altora. Ne fascinează, mai ales la vârsta copilăriei, fiecare secundă care trece peste el, scurtându-i crud  din viața luminoasă, parcă nedrept de fierbinte. Uneori, ploaia sau vântul îi vor stinge vremelnic aura ce i-a fost binecuvântare și blestem, o întreagă menire de a fi. ”Nici o pagubă”, ne zicem, ”vom folosi altul”, că doar e lumea plină de ele. Alteori, ca într-o dulce răzbunare, utilul chibrit mușcă din degetele ce îl poartă spre destinul cu care a fost înzestrat încă de la facere.

Am învățat că în lume trebuie să fim lumini. Cei mai mulți dintre noi (cei cunoscuți ca fiind creștini) se zbat să facă asta. Aflăm repede, însă, că suntem lumină pentru unii și chin pentru alții. Cel mai trist este că durerea o păstrăm pentru acasă, acolo unde cei dragi ne acceptă așa cum suntem și au răbdare… Din fericire am învățat și că sunt exemple care merită urmate, de la care putem ști că suntem datori cu lumină și căldură în primul rând față de cei dragi! Doar apoi ne vei putea îngriji și de alții. Citește mai departe…


”Lăsați țiganii să vină la Mine!”…

16 Aprilie 2013

DSC03960

Ce tot avem, mă, cu țiganii? Sau cu rromii, cum sunt ei mai nou denumiți? De ce trebuie să ne blocăm în mentalitatea cu care ne-am născut, în care suntem  ”noi” și ”ei”, două entități de neamestecat – ca apa și uleiul? De ce să nu fim doar ”NOI”, parte a aceleiași umanități tot mai urâțite de păcat dar și tot mai expuse la alternativa mântuirii?

Nu-mi pot scoate din minte refrenul nedemn cu care am crescut cei mai mulți dintre noi, cei din generația cu cheia de gât. Îl auzeai în cele mai multe dintre casele de ”români”, pe la colțuri, prin parcuri, cel mai adesea între copii dornici de joacă și părinți iubitori și fermi doar câteodată:

Nu ai voie să te joci cu ei!”, ne ziceau părinții.

De ce?”, răspundeam noi, cei mici.

Nu ai voie”, răsuna începutul amenințărilor.

Da’de ce?”, mai încercam noi,  cu o notă mai aproape de supunere.

Sunt țigani!”, răsuna judecata crudă și care îți dădea fiori pe șira spinării.

Citește mai departe…


Conferinţă despre prietenie şi sexualitate

20 Martie 2013

Conferinta_Despre_prietenie_si_sexualitate

Citește mai departe…


Carte gratuită cu materiale devoționale pentru Săptămâna Mare

13 Martie 2013

love-to-the-uttermost-ebook-coverPastorul John Piper a lansat o nouă carte gratuită, conținând materiale devoționale destinate lecturării în Săptămâna mare, denumită sugestiv ”Love to the Uttermost – Devotional Readings for Holy Week”.

Cartea se focalizează pe dragostea și dăruirea de sine a lui Isus Hristos, care au condus la moartea, îngroparea și învierea Lui. Ea conține 8 devoționale, care încep cu Duminica Floriilor și se termină cu Duminca Învierii. Autorul urmărește pașii și cuvintele Domnului Isus, pe măsură ce acesta se pregătește să-și dea viața pentru păcatele noastre, ducând cititorul într-o călătorie a dragostei lui Hristos prin suferință și sacrificiu. Meditațiile din carte sunt extrase de predicile și lucrarea scrisă a lui John Piper.

Din păcate materialul este doar în limba engleză și poate fi descărcat în 3 formate diferite (pdf, epub și mobi) putând fi accesate pe atât pe computer cât și pe alte device-uri mobile (telefon, tabletă, etc.). Pentru a  descărca ”Love to the Uttermost” de John Piper, dați click AICI sau pe imaginea din partea stângă a paginii.

Pentru alte materiale gratuite oferite de John Piper în limba română, puteți accesa adresa în limba româna a Desiring God, dand click AICI.


Pedeapsa cu moartea?

4 Septembrie 2009

Vechiul Testament pare a ne învăţa “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Şi totuşi Hristos ne prezintă o cale nespus mai bună, cea a dragostei; calea care impune iertarea şi a birui răul prin bine. Mărturisesc faptul că sunt foarte afectat atunci când cei dragi ai mei sunt răniţi, manifestându-mă chiar prea categoric în astfel de momente, tocmai de aceea nu mă grăbesc să judec. Am întâlnit însă mulţi creştini care susţin şi argumentează pedeapsa cu moartea. Uneori, firea mea se răzvrăteşte, dându-le dreptate.

Am cunoscut, în trecut, un om care a devenit creştin după ce a comis o crimă oribilă. I-am văzut regretul, am fost impresionat de radicala schimbare. Într-o altă conjunctură ar fi fost pus pe scaunul electric sau ucis cu o injecţie. Aici însă, el a avut şansa mântuirii, asemeni tâlharului care a murit răstignit lângă Domnul Isus. Mai mult, s-a predat autorităţilor şi vă asigur, este un om nou!

Un alt caz care mă intrigă este cel al unui texan executat în 2004, la 12 ani după pronunţarea sentinţei pentru acuzaţia de a-şi fi ucis proprii copii. Astăzi, la cinci ani de la aplicarea pedepsei, i-a fost demonstrată nevinovăţia. A fost o „eroare judiciară”… O eroare pentru care Todd Willingham, un tânăr de 24 de ani, şi-a pierdut pe nedrept viaţa.

Pedeapsa cu moartea… Ce părere aveţi?

 Foto: Realitatea


Dragostea… trece? sau… doare?

18 Iulie 2008

Cine ma cunoaste indeaproape isi aminteste, cu siguranta, ca in timpul anilor de liceu ma puteai intalni, deseori, tarand dupa mine o geanta plina cu carti, pe care le obtineam imprumut de la biblioteca de cartier de langa liceu, doar pentru ca dorinta-mi mare de a devora literatura de calitate a impresionat-o pana la lacrimi pe batrana bibliotecara de acolo, o intelectuala rasata, insultata de micimea slujbei si de incultura unei societatii cazute in impotenta culturala, apropiata in tinerete a lui Emil Cioran, fiind si singura enciclopedie umblatoare pe care imi amintesc sa o fi cunoscut.

Tot aici, in biblioteca noastra draga, unde imi petreceam pauzele si chiulurile, si pe care la intoarcerea din armata am gasit-o transformata in depozit de materiale de constructie, am descoperit frumusetea scrierii Domnitei Gherghinescu Vania, despre care putini stiu ca a existat vreodata. Desi numele ei este asociat de Lucian Blaga, opera mica si ignoranta generala o arunca in derizoriu. Am ras, am plans, m-am regasit si am visat citind “Cartea Pierduta”, din care port cu mine fragmente de aur ce inca ma misca pana la lacrimi sau ma ajuta sa calatoresc peste tot in propria-mi existenta zbuciumata… citeste restul articolului