Cele mai frumoase amintiri, din cei peste 25 de ani de slujire, le am de la centrul unde lucram cu „copiii străzii” din București. Erau anii aceia în care oamenii dormeau cu zecile de mii pe străzi, ca niște animale fără stăpân. Ignorați de întreaga lume civilizată. înfometați, speriați, abuzați în fel și chip, cei mai mulți erau dependenți în ceea ce privește supraviețuirea de sandwichurile cu parizer pe care le ofeream în fiecare seară – direct la buza canalului sau acolo unde știam că este fiecare dintre ei.
Au fost perioade în care ajungeam și la peste 450 de „boschetari” într-o singură zi. Urăsc eticheta asta nedreaptă, dar așa îi știau toți. Ei înșiși se prezentau astfel în discuțiile cu noi. Îi cunoșteam pe nume, pe fiecare în parte. Le știam – pe cât era posibil și îndrăzneau să le împărtășească – poveștile de viață, visele, speranțele, dezamăgirile, temerile. Știam când vin și când pleacă, îi căram în spate la spital, atunci când ambulanța refuza să îi ducă – „pentru că put”. Aflam primii când sau dacă mor și devin eroi de nimeni cunoscuți…
Predicam Evangelia, cu disperare, la gândul perisabilității lor. Și ne rugam pentru ei, în fiecare zi, cu inimile aprinse ca niște torțe care refuză să se stingă, alimentate de o putere inexplicabilă, motorul care ne ajuta, în fiecare dimineață, să o luăm de la capăt.
În patrulele noastre zilnice, ne ciocneam ocazional de acei copii „normali”. Nu că ceilalți ar fi fost altfel… Aceștia aveau o familie, adesea iubitoare, dar care eșuase în creșterea lor. Ei ajungeau pe stradă printr-o nefericită alegere, în urma unor probleme familiare ignorate sau din varii motive. Și ei aveau cele mai mari șanse de a fi salvați de pe stradă, unde, dacă ar fi rămas, riscau lucruri greu de imaginat, de la bătăi, la violuri, la dependențe sau pur și simplu să rămână acolo, ori să ardă pe țevile pe care dormeau – așa cum s-a întâmplat cu 4 îngerași din canalul de la Basarab, la doar o oră după ce am intrat la ei să îi vizităm…
Așa că, fără ezitare și la orice oră, îi luam cu noi la centru, îi ajutam să se liniștească, îi spălam, le tratam rănile, îi îmbrăcam, îi hrăneam, după care făceam tot posibilul să ajungă înapoi acasă. Să nu mă întrebați „câți”! Baba e bătrână și uită… Să zicem că au fost atât de mulți încât le-am pierdut numărul. Și tot atâtea motive de bucurie, de entuziasm, de răsplată sufletească!
Nu știam tehnici de consiliere moderne, nu făceam terapie, nu aveam mai nimic din instrumentele cu care lucrăm astăzi. Aveam doar o inimă mare, dispusă să meargă contra curentului, dornică să facă ceva – o schimbare cât de mică, în lumea egoistă și cenușie a junglei de asfalt a Bucureștiului de altă dată. Eram niște visători, oamenii speranțelor imposibile. Și îmi place să cred că, în ciuda „evoluției” ulterioare, am rămas mereu așa.
Pe unii reușeam să îi convingem să urce în mașinuța de la centru, pentru care eram atât de recunoscători, chiar dacă uneori mergea cu ulei mai mult decât cu benzină, și plecam către casele lor. De fiecare dată, o făceam cu suflarea tăiată și cu anticipație, la gândul salvării unui suflețel nevinovat. Ajungeam prin zone pe unde nu credeam că poți răzbate nici cu piciorul. Conduceam toată noaptea, pentru a lăsa în zori copilul acasă – cu instrucțiuni noi pentru părinți – după care alergam înapoi la București, unde ceilalți, sute de suflete flămânde și mai puțin norocoase, ne așteptau așa cum Îl așteaptă biserica pe Hristos: cu anticipație, cu entuziasm, cu bucurie, sau cum ți-ai aștepta singurul membru al familiei care te vizitează la bătrânețe.
Bănuții erau puțini. Așa că Marius, cel mai bun șofer din lume, în opinia și după mintea mea de la acea vreme, făcea tot ce se poate pentru a conduce cât mai economic posibil. Dealurile din Moldova ne plăceau cel mai mult. Erau zone în care îți dădeai drumul la vale, scoteai mașina pe liber, și puteai merge din inerție destul de mult până să o repornești. Cântam cu toată gura și cu toți dinții. Pe vremea aia chiar îi aveam pe toți… Nu mă întrebați câți mai am încă, dacă mă mai doriți de prieten! Nici nu vreau să mă gândesc la cât de înțelept era ce făceam. Însă atunci eram atât de încântați de jocul acesta nevinovat!
Și uite-așa, ca un moșneag nostalgic și guraliv ce mă aflu, mai că uitai de ce m-am oprit să vă scriu… Ptiu!
În ultimele 12 zile, nevoit de situație, am fost obligat să mă opresc din alergarea mea zilnică. Deși anii au trecut, am continuat să ținem ritmul. Nevoile sunt diferite azi, dar mai încă mai există semeni părăsiți de speranță, oameni care suferă și așteaptă ajutorul celor din jur pentru a putea merge mai departe. Nu o dată m-am trezit că sunt ca pe un tobogan, în această zbatere zilnică. Zilele, lunile, anii, toate au trecut pe nesimțite și eu, într-o cursă contra cronometru – care părea că nu se va opri nicicând, nici nu realizam că am dat la schimb tânărul puternic și plin de energie din oglindă, pe unul încărunțit, supus limitărilor, afectat de uzură, chiar dacă la fel de dornic să facă din lume un loc mai bun.
La un moment dat, în plină alergare, „mașinuța” mea a dat semne de slăbiciune. A obosit. Șocat și dezamăgit, am scos-o pe liber, pentru a o duce la service și am așteptat să se oprească. Doar că ea parcă refuză să o facă, asemeni mașinuței de la Centru…
Înainte să ajungi pe patul de spital, poate că cel mai greu este să accepți faptul că „mașinuța” ta are nevoie de reparații serioase. Și că, poate, nu va mai fi niciodată la fel… Hei, să nu cumva să vorbească cineva de casare, că schimbăm foaia! 🙂
În ciuda faptului că obosesc repede, am foarte multă energie. Un coleg de salon chiar m-a întrebat „de unde”. O parte din ea vine din inerție. „Mașinuța” mea, deși scoasă pe liber și cu motorul oprit, pare că încă mai curge la vale, că refuză să staționeze.
Faptul că mă opresc mi-a dat ocazia să mă uit mai cu atenție în jurul acelei cămăruțe tainice din care creștinul își ia, zilnic, energia. Să îi ascult liniștea binefăcătoare. Să îi tratez cu mai multă atenție Musafirul. Să mă bucur mai mult de prezența Lui binecuvântată și binefăcătoare. Să îi dau ocazia să mă încurajeze, să mă ridice, să mă vindece…
Uneori greșim, lăsând ca problemele din jur să ne cocoșeze. Cu inima frântă pentru lumea asta tot mai singură și mai lipsită de speranță, încercăm să adoptăm un rol care nu ne aparține: cel al Salvatorului, rol care nu ne aparține. El a fost luat deja, de Dumnezeu! Privind în urmă, pot lega fiecare succes, fiecare binecuvântare, fiecare „caz rezolvat” mai mult de lucrul mâinilor Sale și mai puțin de efortul ori de înțelepciunea mea omenească.
Musafirul meu, Tata, mi-a cerut să mă opresc, fie și pentru o vreme. Și, vai, cât îmi doresc să o fi făcut mai devreme!
Poate că mașinuța mea se va repara. Sau poate că nu. Poate că ea va înceta să mai conducă pe străzile lumii acesteia. Dar am bucuria și speranța că Tata va fi mereu cu mine. Și că, dincolo de tot ce a fost, în toți anii ăștia de slujire, am fost binecuvântat și am primit mai mult decât am reușit să dăruiesc.
„Opriți-vă și să știți că Eu sunt Dumnezeu: Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ.” Domnul oștirilor este cu noi. Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi.” (Psalmul 46:10-11 VDC)
În urmă cu ceva vreme am dat peste o întrebare, poate doar pe jumătate pusă ”la mișto” de un puștan, ”ateu militant”. Sunt sigur că cei mai mulți dintre noi s-au confruntat cu ea, măcar o dată în viață. Iaca și întrebarea (citez):
”Cum arată Dumnezeu, dacă ziceți că există? E invizibil sau incolor?”
Ce ați răspunde în acest caz? Este drept că, unele biserici îl portretizează pe Dumnezeu Tatăl sub forma unui bătrân cu barbă mare, albă, cu părul lung. Pare mai degrabă un pensionar blajin, nevolnic decât Dumnezeul care despărțea apele Mării Roșii sau care ține totul în mâna Lui. Nu, nu găsim în Biblie că Dumnezeu ar arăta așa, iar cei care o fac scot din context pasaje cum ar fi cel din Daniel capitolul 7…
Atunci cum ”arată” Dumnezeu?
Atunci când punem o astfel de întrebare facem o gravă eroare de categorie. Cum așa? Să vedem… Pe de o parte avem o lume naturală, fizică – și un simț corespondent (în acest caz, văzul). Pe de altă parte avem realitatea transcendentală, cea care depășește granițele naturalului și nu se aplică legilor sale… Și unii dintre noi au decis să le pună împreună, alăturând caracteristici specifice primei categorii la a doua categorie! E oarecum ca și când am întreba… ”cum miroase culoarea roz”?
În Exod 33:20, Dumnezeu Însuși îi spune lui Moise:
Ni s-a cerut, ca parte a procesului de obținere a atestatului ce ne conferă dreptul de a adopta, să scriem (printre altele) câte o scrisoare pentru tatăl, respectiv mama naturală a copilului pe care urmează să îl adoptăm. Împărtășesc cu voi scrisoarea mea, subiectivă și needitată, cu speranța că veți realiza ce se ascunde în inima unui copil abandonat, dar și faptul că noi suntem cei binecuvântați prin faptul că îi deshidem ușa și inima…
Dragă prietene,
Eu sunt tatăl celui care a fost fiul tău. Îți scriu, cu mâinile proprii, cuvintele izvorâte direct din inima celui ce este astăzi pe cale să devină copilul meu.
Îți scriu fără să mă aștept să citești.
Îți scriu fără să mă aștept să răspunzi.
Îți scriu și atât…
În ciuda sentimentelor inițiale, nu te voi judeca. Probabil că ai avut motivele tale ca să pleci din viața lui. Probabil că ai avut propriile momente de slăbiciune. Probabil că astăzi ai proceda diferit. Probabil…
Ca și copilul meu, mă tem de răspunsurile tale. Ele ar putea durea mai mult decât singurătatea cu care s-a luptat încă din ziua în care a înțeles că termenul ”tată” nu înseamnă nimic pentru unii copii. Și ar putea să ne sfâșie mai mult decât sentimentul de neputință ce ne încearcă uneori, observându-i suferința.
Atunci când l-am cunoscut, primul lucru pe care mi l-a spus este că nu are părinți, că este copil fără tată. Și că cea mai mare dorință a lui este să aibă o familie. Iar a doua era ca, la ani de zile distanță, să devină astronaut.
Uneori, copilul fără tată a vorbit cu tata în vis. Alteori, izolat și trist, a strigat către el. Și nu i-a răspuns nimeni! A crescut dorindu-și ca tata să fie în clasă la sfârșitul anului școlar. A suferit, uitându-se cu jind la copiii purtați pe umăr de tații lor. A visat, dorindu-și să fie altcineva – fiul tău sau fiul cuiva, fiul oricui!
Mult timp, copilul fără tată a tânjit să înțeleagă ce i s-a întâmplat. Deși nu o mai spune la fel de des, va duce cu el dorința asta pentru tot restul vieții, ca pe o cicatrice care nu te lasă să uiți…
La școală, fiul meu a fost mereu numit ”orfan” sau ”căminist”.Tata nu a fost acolo ca să îl apere, să îi ofere protecție și siguranță. Cuțitul doare mai puțin, uneori, decât o inimă străpunsă de astfel de cuvinte…
”DE CE?” – este întrebarea care îi va bântui mereu copilăria, deși dragostea noastră va limita rănile cauzate de ea.
Ani de zile copilul fără tată, copilul tău, s-a rugat să vii să îl iei acasă, cu mama de mână, cu un zâmbet pe față, cu brațele larg deschise să îl primească. Într-o zi, resemnat, a acceptat că lucrul acesta nu se va întâmpla niciodată. De atunci a început să se roage pentru un tată nou și pentru o nouă mămică. Iar Dumnezeu, tatăl orfanilor, i-a răspuns cu drag la această rugăciune. Dumnezeu ne-a trimis pe noi! Și ne-a învățat că dragostea nu este o corvoadă, ci o binecuvântare.
Probabil că nu ne vom întâlni niciodată, deși vom fi mereu legați de miracolul care îmi umple viața. Îți pot promite un lucru: voi rămâne întotdeauna aici pentru el. Voi fi ceea ce tu nu ai fost niciodată. Îl voi ajuta să accepte și să facă pași spre vindecare, deși cicatricile nu vor trece niciodată, nu îl vor lăsa să uite. Voi fi tată pentru copilul tău, oferindu-i cel mai de preț dar: dragostea necondiționată.
Mi-aș dori să pot spune: ”sper că-ți este bine”. Însă undeva, în inima mea, mi-ar plăcea să știu că nu este așa! Nu, nu din dorința de răzbunare, ci pentru că asta ar însemna că ai avut motive întemeiate pentru a-i întoarce spatele acestei făpturi minunate care a fost fiul tău și care de astăzi va fi fiul meu.
Ar însemna că nu ai făcut-o cu sânge rece.
Ar însemna că încă mai plângi și te rogi pentru el…
Îmi permit un ultim sfat: nu mai face asta, niciodată! În spatele unui certificat de naștere cu liniuță în dreptul numelui tău este un copil singur și trist, copilul fără tată. Și multă, multă durere…
Uneori m-am întrebat ce îl poate determina pe un om sănătos la cap să se dedice, până la epuizare, unei cauze despre care susține că nici măcar nu îi pasă. În ultimii ani am descoperit o categorie specială de oameni, care se autointitulează ”atei”, fără a ști exact ce este și ce implică această insignă. Oamenii ăștia își petrec mii de ore pe bloguri, pe forumuri, pe rețelele de de socializare doar din dorința de a combate (cu o ură greu de înțeles) un Dumnezeu în care nici nu cred. Fac asta apelând la poze, filmulețe, informații, bloguri, ironie, dar uneori ajung la manifestări ce țin de cyberbullying! Cunoscâdu-i, vei avea surpriza să vezi că au impresia că se pricep la toate. De la fizică, chimie, biologie și până la religie, oamenii aceștia au câte un PHD în fiecare domeniu.
Nu de mult am fost apostrofat de un astfel de nene, nervos nevoie mare, care mi-a atras atenția că Dumnezeu promovează în Biblie… violul!
WHAT???
Nu poate fi nici o idee mai tâmpită, pentru un om care a cunoscut fie și un pic din ceea ce poate face dragostea lui Dumnezeu în viața cuiva. Oameni buni, principiile Sale, corect înțelese și aplicate, mi-au transformat viața, într-un mod spectaculos. De la un dependent plin de ură și resentimente, needucat și fără perspectivă, ele m-au făcut să fiu ceea ce sunt astăzi! Nu, Dumnezeul pe care L-am descoperit atunci cand am ales să îmi pun sincer problema, nu promovează ura și manifestările acestea; El este DRAGOSTE, deși dragostea Sa nu îi anulează dreptatea și sfințenia. … Citește mai departe
Ultima fiță printre obsesiile ”ateiste” ale internetului pornește de la faptul că partenerii creștini de discuție fac referire adesea la Dumnezeu ca fiind ”credincios”. Prin urmare, în lipsa efortului de a gândi, ideea este preluată copilărește și folosită pentru a ”demonstra” un nou aparent paradox.
Fiți atenți ce am găsit la userul ”Inferno” de pe tpu.ro:
Întrebare: 1. În cine crede Dumnezeu? 2. Cum poate fi omniscient din moment ce crede și nu știe?
Sunt sigur că cei mai mulți vor considera ”enigma” lui Inferno (ce nickname și-a ales și ăsta!) o copilărie cu iz idiot prin forțarea logicii, nu prin calitățile intelectuale ale respectivului tânăr, care, vă asigur, poate mai mult decât atât. Nici eu nu aș fi pierdut vremea, obosindu-mă să răspund unei provocări fără zeamă, dacă nu aș fi observat creștini incapabili să răspundă și reacții fascinate, de genul: …Citește mai departe…
Biblia ne învață că omul este o ființă rațională, capabilă de a face alegeri morale prin exersarea voinței. Dumnezeu a permis acest lucru încă de la bun început; El nu a creat roboței, ci ființe capabile de decizie. ”Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta” (Deuteronomul 30:19)
Pe de altă parte știm că Dumnezeu este omniscient, atotcunoscător. ”Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit.” (Isaia 46:10)
În toate timpurile au existat oameni care au găsit greu de acceptat că cele două realități pot să coexiste.
Se știe că cei care susțin teoria evoluției au o problemă în a explica de ce apariția Universului, prin acea explozie cosmică denumită Bing-Bang, nu este compatibilă cu Principiul 1 al termodinamicii. Unii ”se scot” retrăgându-se cu superioritate din discuție, aruncând flegmatic și mucalit ceea ce mi-a aruncat mie un partener de discuție mai ieri:
„Cred ca esti tâmpit, serios… Acea lege de aplică într-un spatiu închis!”
Îmi cer scuze ca a trebuit să redau exact exprimarea celui în cauză. Probabil că nu am trecut încă peste ea… Principiul 1 al termodinamicii se referă la sistemele izolate, e drept. Întrebarea de pornire pentru o astfel de discuție va fi:
Un anonim, bine ascuns sub nickname-ulUnSimpluAteu, a solicitat, parte a unei lungi serii de aroganțe:
”Vreau un motiv logic să cred în dumnezeu!” (neapărat, orice ”ateu” care se respectă trebuie să scrie numele lui Dumnezeu cu literă mică)
Am învățat că puțini dintre ateii de pe net sunt cu adevărat atei. Unii sunt puștani, alții oameni simpli. Cei mai mulți au aceeași dorință tainică: să afle dacă, cumva, Dumnezeu chiar există. Inima lor strigă ca urmare a acestei nevoi, fără a se pricepe să o afirme altfel decât prin jigniri, aroganță, provocări sau prin a se ascunde în spatele ”științei”.
Circulă pe forumurile cu puștani de diferite vârste și care se autointituleaza ”atei” o întrebare de tip ”argument” ce se vrea a fi încuietoare. ”Dacă Dumnezeu este atotputernic, poate El crea o piatră pe care să nu o poată ridica?”
Creștinii sinceri sau grăbiți cad adesea în plasa aceasta șireată, încercând să dea răspunsuri care îi expun mișto-ului șugubăț al unora ce merg fluierând pe calea pierzării. De ce? Orice ai răspunde, concluzia cârcotașilor va fi aceeași: ”vezi, mă, Dumnezeu nu este atotputernic!”. Dacă Dumnezeu NU POATE CREA O PIATRĂ pe care să nu o poată ridica, atunci înseamnă că nu este atotputernic, iar dacă poate crea o piatra PE CARE NU O POATE RIDICA – înseamnă, din nou, că El nu este atotputernic!
Cum am raspuns eu la o astfel de provocare? În cele ce urmează…
Astăzi vă invit să urmăriți un filmuleț special, o poveste despre fiecare dintre noi…. O poveste despre dragoste și trădare, despre viață și moarte, despre păcat și răscumparare.
Merită împărtășit și cu cei dragi!
VIDEO: ”Falling Plates”, subtitrat în limba română.
Ce tot avem, mă, cu țiganii? Sau cu rromii, cum sunt ei mai nou denumiți? De ce trebuie să ne blocăm în mentalitatea cu care ne-am născut, în care suntem ”noi” și ”ei”, două entități de neamestecat – ca apa și uleiul? De ce să nu fim doar ”NOI”, parte a aceleiași umanități tot mai urâțite de păcat dar și tot mai expuse la alternativa mântuirii?
Nu-mi pot scoate din minte refrenul nedemn cu care am crescut cei mai mulți dintre noi, cei din generația cu cheia de gât. Îl auzeai în cele mai multe dintre casele de ”români”, pe la colțuri, prin parcuri, cel mai adesea între copii dornici de joacă și părinți iubitori și fermi doar câteodată:
”Nu ai voie să te joci cu ei!”, ne ziceau părinții.
”De ce?”, răspundeam noi, cei mici.
”Nu ai voie”, răsuna începutul amenințărilor.
”Da’de ce?”, mai încercam noi, cu o notă mai aproape de supunere.
”Sunt țigani!”, răsuna judecata crudă și care îți dădea fiori pe șira spinării.
”Iată Eu stau la ușă și bat” sunt cuvintele Domnului Isus către biserica din Laodicea și către o mare parte a Bisericii din zilele noastre. Ele însă se pot aplica și unor situații mai pământene, când echipe de câte doi, politicoase și încărcate de broșuri și reviste, îți vor bate mieros la ușă, pentru a te convinge de un ”adevăr” care diferă total de ceea ce bunica te învăța atunci când erai mic sau de ceea ce ai auzit la biserică. De multe ori, creștinul sincer dar neobișnuit cu studiul sistematic al Scripturii este pus în fața situației de a-și apăra credința în fața unor astfel de încercări de destabilizare, venite din partea unor oameni care, deși bine intenționați, sunt ei înșiși înșelați.
În cazul de față mă voi referi la interpelarea venită din partea unui domn de la Martorii lui Iehova (ce-i drept, nu la ușă, ci pe net), care dorea să-mi demonstreze că Isus Hristos este o simplă creatură și nu Însuși Dumnezeu, folosind, așa cum procedează de obicei reprezentanții acestei secte, un text scos din context. Este vorba de versetul din Apocalipsa 3:14. Răspunsul meu pentru domnul în cauză este parte a unei discuții mai lungi, fiind adaptat pentru a putea fi redat în acest articol, lucru pe care îl voi face în cele ce urmează:
Unul dintre cititorii Martzianului a lăsat zilele trecute un mesaj de încurajare pentru cei care se luptă cu problema dependenţei de masturbare / pornografie. Pe scurt, mesajul lui s-ar traduce prin încurajarea că se poate să scăpăm de aceste obiceiuri ce ne robesc. Mă bucur să aud că mai sunt creștini care cred în schimbare. Eu însumi o promovez, ca unul care a experimentat-o și continuă să beneficieze de pe urma ei. Tonul folosit, însă, este unul puţin cam prea optimist (chiar şi pentru un visător ca mine), asta ca sa nu îi spunem simplist sau naiv. Cititorul nostru afirmă (în mod corect) faptul că în urma consumului de pornografie se secretă dopamina, substanţa care induce adicţia, care ”își cere drepturile”. Sfatul lui: stapânire de sine, eliminarea consumului de pornografie, abstinență, reducerea cantității de dopamină secretată și gata – we’re clean! Sună ușor și la îndemană, aproape ca o plimbare prin parc…
Ar fi bine ca totul să fie atat de simplu! Dar, oprindu-ne aici, nu am face decât să oferim iluzii – care, mai devreme sau mai târziu se vor confrunta cu realitatea eșecului, generând dezamăgiri crunte. Mecanismul dependenței este unul departe de a fi elucidat și controlat de lumea științei. Ce-i drept, nu este imposibil să scapi de acest viciu – nu cu ajutorul potrivit! Aș vrea să încercăm însă un ton mai realist, pentru că vorbim de o problema deloc ușoară. Ar fi bine să putem zice: „de azinu mă mai uit, nu se mai secretă dopamina ca urmare a stimulării și gata, sunt liber„! Vorbim de mecanisme naturale, create de Dumnezeu într-un mod atat de minunat – pentru binele nostru și pe care păcatul (propriu) a reușit să le deregleze grav. Vorbim de un echilibru perfect care a fost frânt și înlocuit de haos, de pierderea frâielor și de o adevărata dramă prin care trece orice persoana dependentă.
Cei care doresc să se ridice la luptă pentru a-și recâștiga sănătatea minții, a trupului și a sufletului (pentru că ele sunt vin pachet în acest caz) trebuie să se aștepte la o luptă crancenă – mai ales atâta timp cât stimulul încă există. De fapt bătălia de acolo începe – de la o decizie fermă de a face tot ce țne de noi și de a obține tot sprijinul posibil pentru a da la o parte acele acțiuni care nu fac decât să întărească, sistematic, lanțurile robiei.
Ne vom referi, bineinteles, la capitolul 11 din Judecatori, unde ni se spune ca Iefta, peste care a venit Duhul Domnului, i-a facut Acestuia o promisiune si anume ca, daca El ii va da in mainile sale pe fiii lui Amon, oricine ii va iesi in intampinare la intoarcere va „fi inchinat Domnului si adus ardere de tot” .
Foarte multi folosesc acest pasaj pentru a „demonstra” existenta contradictiilor, a unor inchipuite barbarii ce pot fi puse pe seama lui Dumnezeu. Aseara am fost pus in situatia de a clarifica acest mister pentru o persoana care dorea sa infiereze (citez) „toleranta crestina, iubirea aproapelui, iubirea lui Dumnezeu fata de oameni, iertarea si moralitatea lui Dumnezeu, chestii ilogice si altele de genul asta”. Doamna in cauza eticheta intamplarea, trecand-o la categoria „povesti pentru copii” . Mi-am permis sa editez textul doar pentru a adauga majuscula acolo unde e drept si corect gramatical sa fie.
In cele ce urmeaza va voi reda raspunsul meu, asa cum a fost el oferit:
Un utilizator de internet a lansat o intrebare la care initial nu am vrut sa raspund. Dupa ce am trecut de socul si de mania provocate de nebunia unei astfel de abordari, am ales sa o fac, totusi. Motivul a fost amintirea momentelor in care eu insumi mi-am pus aceeasi intrebare.
„Provocarea”, pentru ca asta era in esenta, suna cam asa:
„Nu am primit un raspuns concret legat de pomul cunoasterii asa ca o sa consider ca acel pom se referea la inteligenta, moralitate, deosebirea binelui de rau si cunoasterea sexuala (sa fie incluse variantele tuturor). Intrebarea mea este, de ce ii multumiti lui dumnezeu pentru acestea si nu lui lucifer? Dumnezeu v-a impiedicat, v-a interzis „cunoasterea” de la bun inceput dar lucifer v-a oferit-o iar acum voi ii sunteti recunoscatori lui dumnezeu pentru ele. De ce?”
Imi aduc aminte si acum prima situatie in care un dependent de heroina m-a intrebat: „cum sa scap de dependenta„? Raspunsul meu simplu si sec a fost „nu poti„ si i-a indignat pe ceilalti colegi. Timpul si experienta ne-a demonstrat ca am dreptate. Intr-un fel sau altul pacatul se va intoarce din nou pentru a ne strivi. De ce? Pentru ca tratam efectul si nu cauza. Partea a doua a raspunsului meu, pe care cei furiosi nu au mai avut rabdare sa o asculte este „singur”. Nu poti singur, dar, cu ajutorul potrivit, lucrurile nu vor mai fi deloc la fel. Din aceasta perspectiva inteleg si agreez faptul ca ai postat intrebarea ta la capitolul religie. Pacatul este o problema spirituala, nu doar o dependenta fizica, si trebuie tratat ca atare.
Urlă întruna… Nu de azi, nu de ieri, ci încă de duminică seara, atunci când am ajuns, frânți dar teferi, în biroul ReMa (partenerul maghiar al Every Generation Ministies) din Budapesta. Pentru cei mai mulți, care cu siguranță nu au de unde să știe, mă refer la câinele vecinilor de imobil din Bartók Bélla út # 25.
Bietul animal, trist și uitat de cei dragi pentru propria-i existență, probabil că și-a infectat bojocii de atâta jale izvorâtă din singurătate. Urlă ziua, urlă noaptea, geme și rage cât îl țin puterile, doar-doar se va găsi cineva care să reinventeze mila și omenia sau… dragostea de câine.
La început am avut o abordare clasică, aceea caragialistic – românească, cea de genul : ”Bubico, mânca-te-ar hingherii!”. Îmi venea să mă duc să îi crăp capul cu ceva cât mai tare, în lipsa unei lopeți adecvate operațiunii.
”Ce este creştinismul? Unii spun că este o filozofie, alţii spun că este o poziţie etică, pe când alţii pretind că, de fapt, este o experienţă. Dar niciunul dintre aceste lucruri nu pătrunde esenţa problemei.”
Articolul îi aparține lui Tim Keller, fiind preluat și distribuit, cu permisiunea autorului, de către William Anderson, pastor asistent al Calvary Chapel București.
Un medic de familie din Marea Britanie, pe nume Richard Scott, riscă să își piardă slujba după ce Colegiul Medicilor din această țară l-a mustrat pentru faptul că a vorbit cu unul dintre pacienții săi despre… Dumnezeu!
Dr. Scott a fost acuzat de ”hărțuire” și a fost avertizat că aduce o proastă reputație profesiei pe care o practică prin faptul că discută despre credințele sale religioase.
Există viață de după moarte? Există Raiul, există Iadul, există îngerii, exista… Dumnezeu? Peste cei mai mulți dintre noi întrebările acestea vin cu putere cel puțin o dată în viață. Pentru Colton, un băiețel de numai 11 ani, întrebările acestea au căpătat un răspuns ferm: DA.
Copilul susține că, pe când avea doar trei ani și a fost internat în spital timp de câteva zile, agonizând ca urmare a unui diagnostic greşit, el a vizitat Raiul, întâlnindu-l pe Isus, dar și pe sora de a cărei existență nu știa nimic (o sarcină pierdută de mama lui în urmă cu câțiva ani) și pe străbunicul care a murit cu 30 de ani înainte ca Colton să se nască.
”Ia zi mă, ai Feisbuc? Nu? Băă! Nu-mi vine să cred… Tre’ să-ți faci. E tare: gagici, distracție, e mișto!”…
Nu de mult am auzit discuția asta între doi puștani, prea mici, după părerea mea, pentru un cont pe celebra rețea de socializare. Atunci m-am dus cu gândul la faptul că genul acestea de unealtă (cum să-i spun altfel?) sau de potențială alternativă la viața socială fizică, poate fi o binecuvântare sau un blestem pentru cei ce o utilizează, funcție de modul în care se raportează la ea, de timpul petrecut acolo, de discernământ și, de ce nu, de starea spirituală a utilizatorului.
Uitându-mă în propriul trecut văd un tânăr zdruncinat de temeri și de goliciune interioară, un tânăr veșnic nemulțumit și măcinat de singurătate. Probabil că, dacă nu mi-ar fi reușit o viitoare tentativă de a renunța cu lașitate la viață, la fel aș fi fost însă și astăzi. Am întâlnit însă pe Cineva, Persoana perfectă, care mi-a promis ceea ce nimeni niciodase nu putuse face: „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi.” (Evrei 13:5)
Viața mea s-a schimbat după ce am dat totul pentru că El, Dumnezeu, mi-a dat, la rându-I, totul. Iar ”TOTUL” Lui este mai mult decât ar putea fi totul meu vreodată. Iar Eu, de atunci, nu am mai fost niciodată… singur!
VIDEO: Cântecul „Never Alone” de Barlow Girl, cu subtitrare în română. Este vorba despre a te încrede în Dumnezeu chiar şi atunci când El pare că este departe…
În vremea aceea, Isus a luat cuvântul şi a zis: „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor.” (Matei 11:25)
Iată doar câteva lucruri pe care le putem învăța de la Domnul Isus, dintr-un singur verset, și anume cel de mai sus:
„Dacă Dumnezeu îți dăruiește un ceas, îl vei onora tu mai mult, oare, întrebându-L cât este ceasul, sau te vei uita pur și simplu la el?” A.W.TOZER
Multe dintre principiile aflate permanent în discuție în mediile creștine sunt cât se poate de clar prezentate în Sfânta Scriptură. Nu este nevoie să cerem o lumină specială, să așteptăm călăuzire specifică. Ele ne îndeamnă, pur și simplu, la acțiune. Și totuși, nu o dată, omul a căutat să-și liniștească propria conștiință, căutând dovezi chiar și împotriva a ceea ce nu poate fi pus la îndoială. Tocmai de aceea, vei găsi încă grupuri și grupulețe dezbătând fierbinte dacă este greșit sau nu să furi materiale de pe internet, să circuli fără bilet, să divorțezi (de acord, cu motive serioase, dar totuși…), să eviți plata taxelor către fisc.
Lista nu se poate opri aici, dar poate deveni periculos de lungă. Principiile Lui, atât de sănătoase și de bune pentru făptura umană, sunt și greu de digerat. La fel de greu, uneori, precum sunt de înghițit legumele și cerealele din castronul copiilor ce visează la ciocolată, la înghețată ori la burgeri… Cunoașterea și acceptarea fermă a Scripturii, însă, poate face diferența în viața noastră. Ne va oferi mereu cadrul și soluția de a ieși dintr-o situație sau din alta, pe baza… principiilor. Nu întotdeauna ne va oferi calea cea mai simplă, nici cea mai ușoară. Putem însă ști, cu certitudine, că va fi cea mai bună.
„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” 2 TIM.3:16-17
Am… ceasul. Cum aflu cât indică, atâta timp cât stă pe mâna mea și îmi aparține?
Haideți să îl consultăm zilnic, oridecâteori ne trebuie să știm ce să facem!
Familia noastră a înțeles, nu cu mulți ani în urmă, importanța stabilirii unui set foarte strict de priorități și principii, care să ajute bunei funcționări a vieții, în toate aspectele ei: fizice, psihice, spirituale, economice, familiale, etc.
L-am așezat pe Dumnezeu pe primul loc. Relația cu El va trebui să primeze peste orice altceva. Familia a fost și ea așezată la loc de cinste, înainte chiar de prieteni, lucrare, loc de muncă, etc. Am decis că, asumându-ne riscul de a genera, uneori, nemulțumiri, ne vom ține de prioritățile acestea, cu sfințenie.
Biserica Catolică din Franța se confruntă cu o reducere drastică a lucrătorilor dornici de a îmbrăca haina preoției. Cifrele sunt îngrijorătoare și dau de gândit serios asupra a ceea ce rezervă viitorul. Dacă în 1975 existau nu mai puțin de 42.000 de preoți, astăzi numărul acestora s-a redus astăzi la 24.000, aflându-se în continuare în cădere liberă.
„Ce este de făcut?”, s-au întrebat cu îngrijorare capii acestei Biserici. Răspunsul a venit sub forma unei campanii de recrutare inedite și cu apel la mijloacele moderne. Astfel a fost marcată apariția unui forum pe… Facebook, dar și a unui website, sub motto-ul „Et pourquoi pas moi?”, care s-ar traduce prin „De ce nu eu?”.
Pe 25 aprilie a fost lansată o operațiune ce a costat nu mai puțin de 250.000 euro, și care va dura până pe 5 mai. Au fost trimise 70.000 de cărți poștale ce prezentau veșmântul preoțesc echipat cu o insignă pe care se putea citi mesajul „Jesus is my Boss”. Scopul acestei campanii a fost acela de a recruta tinerii dornici de a urma o carieră de preot.
Am intrat pe Facebook să citesc mai multe despre această campanie, dar și pentru a urmări reacțiile vizitatorilor. Din păcate pagina nu mai există (mă întreb care o fi motivul) în schimb, a apărut în replică un alt forum, intitulat de asemenea „Et pourquoi pas moi?”, dar cu o altă insignă aplicată la costum, ce proclamă „Satan is my Boss„. Culmea este că, imediat după lansare, nu au întârziat să apară și susținători ai anticampaniei celor ce și-au ales un alt șef.
Mihaela Tatu: „Buda nu este Dumnezeu! Buda este egal Isus, egal Mahomed…” (Antena 2, Emisiunea „Celebri sau nu la Mihaela Tatu”, 17.02.2010)
Îndrăznesc să o corectez pe distinsa prezentatoare TV, aflată, evident, într-o mare confuzie:
Doamna Tatu, ați început bine: este adevărat că Buda nu este Dumnezeu. Dar, mai ales dacă vă considerați creștină, trebuie să știți că Buda NU este egal Isus!
O mare parte din inima mea a rămas în Bucureşti, pe străzile ca o nemernică junglă de asfalt, ce ţine ostatici sute de trişti şi de singuri. Mi-e dor de ei şi cel mai tare mă doare faptul că astăzi trebuie să am încredere în alţii pentru a-i iubi, pentru a le fi fraţi şi familii, pentru a le oferi un umăr pe care să plângă ori un sandwich atunci când le e foame. Cred că inima lui Dumnezeu va continua să bată pentru ei, asemeni inimii mele şi Îi mulţumesc pentru tot patosul cu care m-a învăţat să îi iubesc, deşi sunt doar un simplu om.
Încheiem anul. E al doilea de când am plecat de acasă, de când nu mai suntem printre voi. Dumnezeu ne-a adus în alt colţ de ţară pentru a ne arăta alţi trişti şi alţi singuri ce au nevoie de iubire, ori de un sandwich. Asta nu înseamnă că v-am uitat, dragii mei prieteni trişti de acasă. Mi-am reamintit de voi, ascultând piesa pe care Pocăiţii au cântat-o şi la Centrul nostru drag, astăzi topit sub şenile de excavatoare. Am revăzut scurţii ani în care am bătut cu piciorul şi cu viaţa fiecare stradă din oraş pentru a vă fi aproape. Şi acum, mi-e un dor cumplit de fiecare dintre voi, deşi v-am lăsat în grija lui… Dumnezeu!
Nu uitaţi ce v-am învăţat: El e singura voastră şansă!
Filmuleţul de mai jos îl voi posta şi în categoria muzică bună. Probabil că sunt subiectiv, dar ştiu că cel puţin pentru tatăl micuţului şi pentru Dumnezeu, cântecul sau completările lui sună superb…
Cum ar spune Oana Grigore: „tata împunge şi eu trag„, cam aşa e şi în situaţia de faţă!
Un pastor, „demisionat„ mai mult cu forţa, şi-a ales ca text pentru mesajul de predare a ştafetei, vorbele rostite de Avraam către slugi, când pleca pe munte să-l jertfească pe Isaac: „Rămâneţi aici cu măgarul …”
Orbiţi de durere, de mândrie sau din alte motivaţii care nu ne onorează, folosim uneori Cuvântul lui Dumnezeu în mod nepotrivit, fie pentru a lovi în ceilalţi, fie pentru a-i manipula ori pentru a ne justifica propriile eşecuri şi păcate.
În continuarea unei astfel de predici, eu aş continua retoric şi v-aş întreba:
Într-o astfel de situaţie, cine-i Avraam dar, mai ales, cine-i măgarul?…
Cel puţin în câteva situaţii am avut ocazia să discut cu prieteni, cu rude apropiate ori cu oameni din toate păturile sociale, analfabeţi sau educaţi în cele mai înalte şcoli, pe această temă. Paradoxal, incestul este interzis de Scriptură, dar, aşa cum bine au observat interlocutorii mei, el a avut loc cu „binecuvântarea” lui Dumnezeu, în primele zile ale pământului. De cele mai multe ori, oamenii sunt sincer interesaţi, intrigaţi de aparenta contradicţie. Sunt însă şi situaţii dramatice, în care rude apropiate se aventurează în relaţii nepermise, în ciuda faptului că în intimitatea propriei conştiinţe ştiu că este greşit. Aceştia vor căuta să se scuze în faţa lui Dumnezeu, în faţa noastră, dar mai ales înaintea propriei conştiinţe…
Unii o spun cu mândrie. Este „Evrica” lor. Citeşti o îngăduinţă superioară în atitudinea jubilantă de „te-am prins!”, în aşteptarea tensionată cu care te provoacă la discuţie. Cum se face, zic ei, că atunci se putea şi acum nu? Oamenii nu se puteau înmulţi dacă nu se căsătoreau cu surorile lor! Ce să înţelegem de aici? Că Dumnezeu se contrazice? Este incestul păcat sau nu? Citeşte restul articolului…
În preumblarea mea pe străduţele întortocheate ale internetului mă mai ciocnesc din când în când de un câte un site cel puţin interesant; şi util; şi pe care se merită a-l recomanda celor dragi. Iar cei care vin „la martzianu„, pot spune că îmi sunt în mare parte dragi. Deşi se numeşte „every student” şi se adresează mai ales celor care lustruiesc băncile facultăţii (majoritatea cu folos), cred orice tânăr care îşi pune în mod serios probleme legate de viaţă şi de divinitate va găsi ceva util.
„De ce poţi să ai încredere în Biblie„, „există Dumnezeu?”, „dincolo de credinţa oarbă„, „linştea sufletească în vremuri dificile” sunt doar câteva dintre subiectele pentru care merită să dai click pe logo-ul din stânga sus sau pe EveryStudent.ro.
Apropiaţii ştiu: tata nu mai e… Mă refer la tatăl meu pământesc. Nu mai este de câţiva ani buni. Dispariţia lui m-a înspăimântat şi m-a bântuit peste ani. Cancerul de plămâni nu iartă. Bătrâneţea nici ea. Noi suntem făcuţi din pământ şi sortiţi să ne întoarcem acolo. Un gând nemernic nu mi-a dat pace: unde eşti, tată?…
Bunicii ne mor, părinţii la fel, uneori ne mor şi copiii. Viaţa dă impresia că începe doar ca să fie parte a aceluiaşi sinistru ciclu. Un lucru nu trebuie să uităm: dincolo de moarte, mai este ceva. Nu se încheie totul. Şi ajungem să stăm faţă în faţă cu Creatorul cerului şi al pământului, cu Dumnezeu. El ne va întreba cum ne-am trăit viaţa, ce-am făcut cu ea. Vom da socoteală. Cei care au primit încă de aici, de pe pământ, darul său mântuitor, nu vor avea motive să plece capul. Vor fi primiţi cu bucurie şi entuziasm. Îmi este greu să-mi închipui tristeţea şi deznădejdea celorlalţi… Citeşte restul articolului…
Unul dintre conceptele cele mai controversate, atât între bisericile „nepenticostale” dar şi în spaţiul intim al acestora este cel al Botezului cu Duhul Sfânt. Mărturisesc faptul că începuturile vieţii mele de credinţă au fost confuze şi mi-au adus multe zbateri, pe măsură ce mă confruntam tot mai mult cu cele două tabere, din păcate orientate, cel mai adesea, fie spre alb fie spre negru. Soluţia de echilibru, valabilă de cele mai multe ori în viaţă, părea să nu îşi aibă locul aici. Pe de o parte nevoia de a primi putere şi curaj, pasul pe o treaptă superioară în cunoaşterea şi apropierea de Dumnezeu, pe de alta neconcordanţele cu Scriptura celor care propovăduiau botezul acesta în forma zbaterii şi insistenţei prelungite, dramatice, spasmodice, care m-au dus cu gândul chiar la posibilitatea apariţiei unei simulări a extazului la limita patologicului…
La Hanul Pescarilor, lângă Oradea, ne-am reamintit ieri de dragostea lui Dumnezeu, la întâlnirea cu un curcubeu, semn al legământului dintre Dumnezeu şi om. O lume rea şi care merită pedeapsa, un Dumnezeu milos şi răbdător, oferind soluţia iertării prin jertfa lui Hristos…
Vă invit ca astăzi să cântăm împreună şi să ne închinăm în felul acesta lui Dumnezeu! Să ridicăm cu reverenţă mâinile către cer şi să recunoaştem încă o data autoritatea Lui peste întreaga lume, dar mai ales în ceea ce ne priveşte. Să ne amintim cu pioşenie că Dumnezeul imanent, Prietenul şi Apropiatul nostru în orice vreme, este în egală măsură şi transcendent. Să nu cădem în ispita unei moderne idolatrii, care ne desparte de o cunoaştere veritabilă a Celui care a creat cerul şi pământul; Cel în prezenţa căruia Isaia a exclamat:
„Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor! Citeşte restul articolului
Toţi spun că e criză financiară… Că se simte şi la noi. Mulţi speră că va trece curând şi visează naiv cu ochii deschişi. Alţii, mai mulţi şi mai speriaţi, spun că e abia la început încă şi că ce e mai rău urmează să apară. Că va fi ce nu a mai fost niciodată…
Eu trăiesc, pe lângă sărăcia comună, în mijlocul unei crize mult mai adânci: criza sărăcirii noastre spirituale. O criză mult mai subtilă şi cu efecte mai grele, care ne înfometează sufletele. Trăiesc zilele în care orice creştin care vrea să stea cât mai aproape de Creatorul său se vede pus într-o cruntă poziţie de singurătate, într-o izolare tristă …Citeste restul articolului
Textele de pe acest blog pot fi preluate numai cu permisiunea autorului (Marian Zaharia) si doar in scopuri necomerciale, cu specificarea sursei si a numelui autorului. Va multumesc pentru intelegere!
Publicat de martzian 
Familia noastră a înțeles, nu cu mulți ani în urmă, importanța stabilirii unui set foarte strict de priorități și principii, care să ajute bunei funcționări a vieții, în toate aspectele ei: fizice, psihice, spirituale, economice, familiale, etc.
la martzianu' 