De ce mai sunt încă oameni care dorm pe stradă?

3 ianuarie 2015

mws

Eu cred că dacă biserica ar fi făcut tot ceea ce trebuia să facă nu am mai avea pe nimeni care să doarmă pe străzi”. (Michael W. Smith)

Adesea ne este greu să pășim în afara zonei noastre de confort, din păcate. Ne creem cluburi duminicale selecte, unele mai mari și altele mai mici, unde tot ceea ce vrem este să ne simțim bine. Și apoi le numim ”biserici”. Muzica, predicile, mirosul, luminile, scaunele, temperatura, totul este făcut în ala fel încât să ne mulțumească. Și apoi plecăm, devenind brusc oameni comuni, lumești, timp de o săptămână.

Semănăm tot mai puțin cu Hristos, pentru că dragostea celor mai mulți se răcește…

Doamne, ajută-ne să facem ceea ce ar trebui să facem! Și ajută-ne să te iubim pe Tine și pe semenii noștri tot așa cum Tu ne-ai iubit mai întâi!


Dăruind „bucurie de Crăciun”. Ce zici, te bagi?

21 noiembrie 2014

Bucurie de Crăciun

Martzianul vă provoacă şi anul acesta să dăruiţi „bucurie de Crăciun„. Cu ocazia sărbătorii Nașterii Mântuitorului ne-am propus să mergem cu Vestea Bună la 250 de semeni cărora nu se înghesuie multă lume să le bată la uşă: aceia dintre noi fără o locuință.

Cu ajutor de sus, vrem să oferim dovezi practice de dragoste: vom duce cadouri la peste 100 de copii, vom găti 1000 de sarmale şi alte bunătăţi pentru toată lumea, le vom oferi îmbrăcăminte celor care tremură de frig.

Nu vom uita de colinde şi de mesajul plin de speranță al sărbătorii, care este valabil pentru toţi oamenii, din orice vreme şi circumstanță.

Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, iar autoritatea va sta pe umerii Săi! Va fi numit: «Sfetnic minunat, Dumnezeu puternic, Tată veşnic, Prinţ al păcii.» (Isaia 9:6, NTR)

Dacă vreţi să vă alăturaţi acestei iniţiative, vă invit să vizitaţi site-ul campaniei Bucurie de Crăciun, sau varianta în limba engleză – Joy 4 Christmas.


Durerea este inevitabilă. Mizeria este opțională.

22 martie 2011

Aseară am urmărit, la recomandarea Oanei, buna noastră prietenă, filmul Clancy. Deși nu gust genul dramatic în care este prezentată suferința copiilor (poate și pentru că am văzut și am combătut destulă peste ani) îl recomand cu tărie celor care cred că nu se mai pot ridica din propria mizerie, depășindu-și condiția. Există o cale mai bună, iar eroul principal al filmului, un fost luptător ajuns printr-o circumstanță tristă să fie un simplu om al străzii,  o află de la cine se aștepta mai puțin.

Clancy Miller este o fetiță abuzată care fuge de acasă pentru a evita ca asistenții sociali să o ia de acasă. Ajunsă pe străzi, ea îl întâlnește pe țâfnosul Nick, veteran de război ajuns un om al străzii. Un primar corupt, disperat în dorința de a fi reales (sună cunoscut) îi oferă o recompensă lui Nick pentru a o ține ascunsă pe fetiță timp de o săptămână. Planul său secret este de o ”salva” pe fetiță în cadrul unei fastuoase operațiuni regizate cu scopul de a recâștiga bunăvoința alegătorilor.

Citește mai departe…


A fost odată… Bundi

9 septembrie 2010

L-am cunoscut pe strada Shakespeare din Oradea, în urmă cu doi ani. Locuia… la ţevile de pe aleea cu pricina, pe lângă conductele de apă caldă, aruncate sinistru pe marginea drumului. S-a prezentat simplu: “Bundi”. Nu am reţinut din prima, ca un uituc ocupat ce mă aflu. Bundi nu s-a supărat. S-a prezentat şi a doua şi a treia oară. Multă vreme nu am ştiut de unde şi până unde toată lumea îl strigă… Bundi, până în ziua în care un coleg cu multă experienţă în lumea pestriţă a oamenilor săraci şi trişti din Bihor, mi-a spus tragicomica poveste: Bundi… de la bunda pe care obişnuia să o poarte, indiferent de anotimp, în urmă cu ceva ani şi de care s-a descotorosit înainte ca noi să ajungem să o cunoaştem.

Bundi… un suflet mare ca o cicatrice pe faţa lumii civilizate, ascuns în spatele unui zâmbet larg şi al unui umor inconfundabil. Niciodată nu a uitat să ne zâmbească, oricât ar fi fost de singur, de trist, de înfometat. Am încercat să îl învăţăm ceva engleză, atâta câtă să ştie să strige după maşină, de câte ori ne opream sau plecam de la ţevile ce îi serveau de dormitor şi sufragerie, în fiecare zi de joi.

“Ai laav iuuu”, răsuna inconfundabil salutul lui Bundi la despărţire… Uneori le mai încurca, fără însă a reuşi să ne supere, lundu-şi „guud baii” chiar înainte ca noi să reuşim a coborî pentru a-i oferi pacheţelul cu mâncare, cu săpun sau cu alte mici atenţii.

Uneori, atunci când avea impresia că nu îl aude nimeni, Bundi mă trăgea la o parte, ca să îmi spună la ureche… secrete; mici pentru noi toţi, mari şi importante pentru inimioara lui plină de frig, realităţi, speranţe şi gânduri. Uşor – uşor am ajuns să îl cunosc, să îl înţeleg… să mă doară.

O viaţă… ce viaţă! A pornit prin lume trist şi cu şansa a doua, a terminat necunoscut şi umil. Puţini ştiu că în spatele aparenţelor veşnic în nevoie de pantofi sau de haine se afla… omul Bundi, în lipsă şi nevoie de prieteni şi de Dumnezeu…

Am avut onoarea să îl cunosc pe Bundi, cel mai complex om simplu şi cel mai trist om zâmbitor din câţi am întâlnit vreodată. Acum eu însumi sunt mai sărac şi mai singur fără el, alături de o lume întreagă ce i-a fost străină şi nepăsătoare…

Înainte de a părăsi oraşul acesta frumos şi trist am aflat că Bundi nu mai este! Zâmbetul lui larg şi sincer a îngheţat pentru totdeauna, făcând ca totul să pară şi mai sărac în jur.

Adio, prietene drag!…


D’ale Oradiei (1): dormitorul verde…

28 iunie 2010


Un simplu om…

21 decembrie 2009

O mare parte din inima mea a rămas în Bucureşti, pe străzile ca o nemernică junglă de asfalt, ce ţine ostatici sute de trişti şi de singuri. Mi-e dor de ei şi cel mai tare mă doare faptul că astăzi trebuie să am încredere în alţii pentru a-i iubi, pentru a le fi fraţi şi familii, pentru a le oferi un umăr pe care să plângă ori un sandwich atunci când le e foame. Cred că inima lui Dumnezeu va continua să bată pentru ei, asemeni inimii mele şi Îi mulţumesc pentru tot patosul cu care m-a învăţat să îi iubesc, deşi sunt doar un simplu om.

Încheiem anul. E al doilea de când am plecat de acasă, de când nu mai suntem printre voi. Dumnezeu ne-a adus în alt colţ de ţară pentru a ne arăta alţi trişti şi alţi singuri ce au nevoie de iubire, ori de un sandwich. Asta nu înseamnă că v-am uitat, dragii mei prieteni trişti de acasă. Mi-am reamintit de voi, ascultând piesa pe care Pocăiţii au cântat-o şi la Centrul nostru drag, astăzi topit sub şenile de excavatoare. Am revăzut scurţii ani în care am bătut cu piciorul şi cu viaţa fiecare stradă din oraş pentru a vă fi aproape. Şi acum, mi-e un dor cumplit de fiecare dintre voi, deşi v-am lăsat în grija lui… Dumnezeu!

Nu uitaţi ce v-am învăţat: El e singura voastră şansă!

Video: Pocăiţii, Un simplu om.


Poliţist… homeless!

1 octombrie 2009

image_125436517530074800_1Abia ce am revenit. Home sweet home! Mă gândeam deja la o seară liniştită, departe de durerea şi de amărăciunea cu care mă confrunt aproape zilnic. Astăzi am fost în vizită pe la prietenii mei, oamenii străzii din oraş. Durerea lor mută, teama sfioasă cu care vorbesc despre iarna care se anunţă cruntă m-au însoţit până la uşă. Mi-am zis însă: gata! Ce a mai rămas dintr-o eternitate atât de scurtă îi va fi oferit Danei, soţia mea… În liniştea căsuţei noastre, îi unt recunoscător Domnului pentru ce am primit de la El. Şi pentru că mă pot odihni.

Nu am avut ce face şi am deschis calculatorul. Proastă idee. Dar, deh, ştirile…

Citesc:

După 15 ani de muncă, un poliţist a ajuns să doarmă noaptea în maşină! Citeşte restul articolului


Homeless online…

12 iunie 2009

 wired08

Oricine ma cunoaste stie ca in inima mea e un mare loc destinat cu credinciosie si pentru tot restul vietii persoanelor fara adapost, „copiii si oamenii strazii” in limbaj comun, „boschetari” in limbajul celor rautaciosi si saraci in sentimente. Timp de multi ani, frumosi si grei, mi-am petrecut zilele ori noptile printre ei, impartasind dragostea lui Hristos si punand umarul la ridicarea celor cu care m-am identificat in suferinta si in succese, boala si in sanatate, in nastere si in moarte… citeste restul articolului