Indignare sfântă sau ipocrizia fariseilor?

În urmă cu câteva ore, o bună prietenă m-a întrebat sec, aparent din senin: ”Vai, Marian, ai aflat de ultimul scandal din blogosferă?”. ”Nu”, i-am răspuns, ”nu prea mai sunt la curent cu ce se întâmplă în blogosfera creștină.” De ce? Dintr-o scârbă amestecată cu tristețe, ca să fiu sincer până la capăt. Creștinii au învățat mult prea repede (well, unii dintre ei, ca să nu generalizăm) tainele bălăcărelii ”onlain”, de dragul expunerii și a traficului. Să fie cât se poate de clar: observ și nu judec – nu arăt cu degetul. Eu însumi am mai căzut în capcana asta nefericită și nu mă laud cu acele momente. Mi se pare cu atât mai trist cu cât, adesea, lansatorii de provocare sunt persoane publice din mediul evanghelic, formatori de opinie, oameni respectați și cu o influență periculos de ispititoare.

După ce mi-a zis că este vorba de un clip al lui Sunny (de care nu auzisem, neinformatul de mine) – ”Eu mi-s Doamne pui de dac” – o încercare de a adapta folclorul românesc, folosindu-l în închinare – am făcut o strigare scurtă la amicul Goagăl. Ăsta, baiat bun cu toată lumea, mi-a dat repede informația…

Nu judecaţi, ca sa nu fiţi judecaţi…

„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată judecaţi veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi vi se va măsura„. MATEI 7:1-2

Una dintre molimele care crează cel mai mare dezastru în vieţile celor din jurul nostru este… judecata. Biserica este locul în care te-ai aştepta cel mai puţin să o regăseşti. Aici, în adunarea imperfecţilor şi a păcătoşilor iertaţi, ai zice că întotdeauna se va găsi toleranţă, răbdare, îngăduinţă şi o abordare înţeleaptă. Nu mă refer, desigur, la a nu spune păcatului pe nume sau la a nu acţiona cu fermitate în a-l combate, dar, din păcate, ne este atât de lesne să fim toleranţi, îngăduitori, răbdători, doar cu propriile neascultări şi abateri. Judecata aproape că mi-a ucis entuziasmul şi dorinţa din primele zile în care l-am cunoscut pe Hristos. Mi-am jurat atunci că o voi combate pentru întreg restul vieţii…

Slujirea ultimilor ani mi-a oferit harul şi onoarea de a cunoaşte tot felul de oameni. De la simplii şi nebăgaţii în seamă „boschetari” şi până la oameni cu statură socială, intelectuală sau spirituală foarte înaltă, am luat câte puţin parte la viaţa fiecăruia; le-am împărtăşit bucuriile şi le-am ascultat durerile. Slăbiciunea şi robia păcatului a fost elementul comun tuturor acestor suflete, atât de multe, dar mai ales, atât de diferite.

Lacrimi pentru tatăl învins

Apropiaţii ştiu: tata nu mai e… Mă refer la tatăl meu pământesc. Nu mai este de câţiva ani buni. Dispariţia lui m-a înspăimântat şi m-a bântuit peste ani. Cancerul de plămâni nu iartă. Bătrâneţea nici ea. Noi suntem făcuţi din pământ şi sortiţi să ne întoarcem acolo. Un gând nemernic nu mi-a dat pace: unde eşti, tată?…

Bunicii ne mor, părinţii la fel, uneori ne mor şi copiii. Viaţa dă impresia că începe doar ca să fie parte a aceluiaşi sinistru ciclu. Un lucru nu trebuie să uităm: dincolo de moarte, mai este ceva. Nu se încheie totul. Şi ajungem să stăm faţă în faţă cu Creatorul cerului şi al pământului, cu Dumnezeu. El ne va întreba cum ne-am trăit viaţa, ce-am făcut cu ea. Vom da socoteală. Cei care au primit încă de aici, de pe pământ, darul său mântuitor, nu vor avea motive să plece capul. Vor fi primiţi cu bucurie şi entuziasm. Îmi este greu să-mi închipui tristeţea şi deznădejdea celorlalţi…