Ce tot avem, mă, cu țiganii? Sau cu rromii, cum sunt ei mai nou denumiți? De ce trebuie să ne blocăm în mentalitatea cu care ne-am născut, în care suntem ”noi” și ”ei”, două entități de neamestecat – ca apa și uleiul? De ce să nu fim doar ”NOI”, parte a aceleiași umanități tot mai urâțite de păcat dar și tot mai expuse la alternativa mântuirii?
Nu-mi pot scoate din minte refrenul nedemn cu care am crescut cei mai mulți dintre noi, cei din generația cu cheia de gât. Îl auzeai în cele mai multe dintre casele de ”români”, pe la colțuri, prin parcuri, cel mai adesea între copii dornici de joacă și părinți iubitori și fermi doar câteodată:
”Nu ai voie să te joci cu ei!”, ne ziceau părinții.
”De ce?”, răspundeam noi, cei mici.
”Nu ai voie”, răsuna începutul amenințărilor.
”Da’de ce?”, mai încercam noi, cu o notă mai aproape de supunere.
”Sunt țigani!”, răsuna judecata crudă și care îți dădea fiori pe șira spinării.