Scrisoare către tatăl natural al copilului meu

19 Iulie 2016

Ni s-a cerut, ca parte a procesului de obținere a atestatului ce ne conferă dreptul de a adopta, să scriem (printre altele) câte o scrisoare pentru tatăl, respectiv mama naturală a copilului pe care urmează să îl adoptăm. Împărtășesc cu voi scrisoarea mea, subiectivă și needitată, cu speranța că veți realiza ce se ascunde în inima unui copil abandonat, dar și faptul că noi suntem cei binecuvântați prin faptul că îi deshidem ușa și inima…

Dragă prietene,

Eu sunt tatăl celui care a fost fiul tău. Îți scriu, cu mâinile proprii, cuvintele izvorâte direct din inima celui ce este astăzi pe cale să devină copilul meu.

Îți scriu fără să mă aștept să citești.

Îți scriu fără să mă aștept să răspunzi.

Îți scriu și atât… 

În ciuda sentimentelor inițiale, nu te voi judeca. Probabil că ai avut motivele tale ca să pleci din viața lui. Probabil că ai avut propriile momente de slăbiciune. Probabil că astăzi ai proceda diferit. Probabil…

Ca și copilul meu, mă tem de răspunsurile tale. Ele ar putea durea mai mult decât singurătatea cu care s-a luptat încă din ziua în care a înțeles că termenul tată nu înseamnă nimic pentru unii copii. Și ar putea să ne sfâșie mai mult decât sentimentul de neputință ce ne încearcă uneori, observându-i suferința.

Atunci când l-am cunoscut, primul lucru pe care mi l-a spus este că nu are părinți, că este copil fără tată. Și că cea mai mare dorință a lui este să aibă o familie. Iar a doua era ca, la ani de zile distanță, să devină astronaut.

Uneori, copilul fără tată a vorbit cu tata în vis. Alteori, izolat și trist, a strigat către el. Și nu i-a răspuns nimeni! A crescut dorindu-și ca tata să fie în clasă la sfârșitul anului școlar. A suferit, uitându-se cu jind la copiii purtați pe umăr de tații lor. A  visat, dorindu-și să fie altcineva – fiul tău sau fiul cuiva, fiul oricui!

Mult timp, copilul fără tată a tânjit să înțeleagă ce i s-a întâmplat. Deși nu o mai spune la fel de des, va duce cu el dorința asta pentru tot restul vieții, ca pe o cicatrice care nu te lasă să uiți…

La școală, fiul meu a fost mereu numit orfan sau căminist. Tata nu a fost acolo ca să îl apere, să îi ofere protecție și siguranță. Cuțitul doare mai puțin, uneori, decât o inimă străpunsă de astfel de cuvinte…

”DE CE?” – este întrebarea care îi va bântui mereu copilăria, deși dragostea noastră va limita rănile cauzate de ea.

Ani de zile copilul fără tată, copilul tău, s-a rugat să vii să îl iei acasă, cu mama de mână, cu un zâmbet pe față, cu brațele larg deschise să îl primească. Într-o zi, resemnat, a acceptat că lucrul acesta nu se va întâmpla niciodată. De atunci a început să se roage pentru un tată nou și pentru o nouă mămică. Iar Dumnezeu, tatăl orfanilor, i-a răspuns cu drag la această rugăciune. Dumnezeu ne-a trimis pe noi! Și ne-a învățat că dragostea nu este o corvoadă, ci o binecuvântare.

Probabil că nu ne vom întâlni niciodată, deși vom fi mereu legați de miracolul care îmi umple viața. Îți pot promite un lucru: voi rămâne întotdeauna aici pentru el. Voi fi ceea ce tu nu ai fost niciodată. Îl voi ajuta să accepte și să facă pași spre vindecare, deși cicatricile nu vor trece niciodată, nu îl vor lăsa să uite. Voi fi tată pentru copilul tău, oferindu-i cel mai de preț dar: dragostea necondiționată. 

Mi-aș dori să pot spune: sper că-ți este bine. Însă undeva, în inima mea, mi-ar plăcea să știu că nu este așa! Nu, nu din dorința de răzbunare, ci pentru că asta ar însemna că ai avut motive întemeiate pentru a-i întoarce spatele acestei făpturi minunate care a fost fiul tău și care de astăzi va fi fiul meu.

Ar însemna că nu ai făcut-o cu sânge rece.

Ar însemna că încă mai plângi și te rogi pentru el…

Îmi permit un ultim sfat: nu mai face asta, niciodată! În spatele unui certificat de naștere cu liniuță în dreptul numelui tău este un copil singur și trist, copilul fără tată. Și multă, multă durere…

Cu respect,

 Tatăl celui care ar fi putut fi copilul tău


Lacrimi pentru tatăl învins

25 Septembrie 2009

Apropiaţii ştiu: tata nu mai e… Mă refer la tatăl meu pământesc. Nu mai este de câţiva ani buni. Dispariţia lui m-a înspăimântat şi m-a bântuit peste ani. Cancerul de plămâni nu iartă. Bătrâneţea nici ea. Noi suntem făcuţi din pământ şi sortiţi să ne întoarcem acolo. Un gând nemernic nu mi-a dat pace: unde eşti, tată?…

Bunicii ne mor, părinţii la fel, uneori ne mor şi copiii. Viaţa dă impresia că începe doar ca să fie parte a aceluiaşi sinistru ciclu. Un lucru nu trebuie să uităm: dincolo de moarte, mai este ceva. Nu se încheie totul. Şi ajungem să stăm faţă în faţă cu Creatorul cerului şi al pământului, cu Dumnezeu. El ne va întreba cum ne-am trăit viaţa, ce-am făcut cu ea. Vom da socoteală. Cei care au primit încă de aici, de pe pământ, darul său mântuitor, nu vor avea motive să plece capul. Vor fi primiţi cu bucurie şi entuziasm. Îmi este greu să-mi închipui tristeţea şi deznădejdea celorlalţi… Citeşte restul articolului…


Adonai

27 Iulie 2009

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Vă invit ca astăzi să cântăm împreună şi să ne închinăm în felul acesta lui Dumnezeu! Să ridicăm cu reverenţă mâinile către cer şi să recunoaştem încă o data autoritatea Lui peste întreaga lume, dar mai ales în ceea ce ne priveşte. Să ne amintim cu pioşenie că Dumnezeul imanent, Prietenul şi Apropiatul nostru în orice vreme, este în egală măsură şi transcendent. Să nu cădem în ispita unei moderne idolatrii, care ne desparte de o cunoaştere veritabilă a Celui care a creat cerul şi pământul; Cel în prezenţa căruia Isaia a exclamat:

„Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor! Citeşte restul articolului