(un articol despre grupurile mici care vindecă – prin prezență, nu prin perfecțiune)
Este o petrecere frumoasă. Multă mâncare bună, muzică de calitate, râsete, entuziasm și energie cât cuprinde. Dar într-un colț, ignorată de toți, stă o femeie singură la masă. Nimeni nu a observat sosirea ei. E drept, timidă cum e, nici nu știe cum să se bage în seamă. E tristă. Puțini știu că astăzi e ziua în care ar fi trebuit sărbătorit fiul ei… dacă n-ar fi murit în urmă cu doi ani. A acceptat să iasă din casă doar pentru că gândul de a se izola între patru pereți o înspăimântă.
Se uită în jur. Sunt așa de mulți oameni! Și totuși… se simte singură. Nimic nu e mai dureros decât singurătatea în comun.
La un moment dat, o veche prietenă o zărește. Zâmbind, fără a spune nimic, se așează lângă ea. Nu o întreabă nimic, doar îi pune o mână pe umăr. Este acolo și o vede. Tăcerea este aceeași. Dar, împreună, ea nu mai este atât de grea.
Nu toți au nevoie de soluții. Nu toți caută sfaturi. Cei mai mulți au nevoie de un scaun ocupat lângă ei. De cineva căruia să îi pese… Care să fie prezent, nu perfect!
Asta face un grup mic în biserică: ocupă scaunele goale ale vieții celorlalți… cu dragoste, cu rugăciune și timp. Creștem și ne vindecăm împreună, strânși în jurul Cuvântului.
Publicat de martzian 
la martzianu' 