O bună prietenă se întreba astăzi pe Facebook dacă mai există patriotismul care să ne facă să ne bucurăm că este Ziua Națională a României, în ciuda greutăților, a sărăciei sau a pandemiei care a trecut și care a lăsat urme grele în conștiința și în viața întregului mapamond… Și se referea la acesta ca la o falsă impresie a faptului că „Dumnezeu ne-ar fi făcut mai speciali sau ne-ar fi dăruit cea mai frumoasă țară” – o bucurie evident fabricată și nejustificată.
Îmi aduc aminte cum, pe timpul lui Ceaușescu, cu anumite ocazii ale unor zile importante, primeam liber câteva ore de la școală, cu promisiunea că mergem acasă și urmărim programul TV excepțional de peste zi – care se difuza cu acea ocazie. De regulă eram cam singurul dispus să respecte această înțelegere cu profesorii. Sora mea, colegii și toți cunoscuții preferau să facă cu totul altceva. Însă țin minte și nu voi uita niciodată, cu aceeași emoție întipărită în suflet, cum așteptam cu înfrigurare momentul acela în care se difuza imnul național și vedeam drapelul fluturând. Deși eram singur în cameră și nimeni nu era acolo să mă vadă, mă ridicam și, cu cea mai dreaptă poziție de care eram în stare, salutam solemn, militărește până în clipa când imnul se încheia.
Cu puțini am împărtășit lucrul acesta, pentru că mai toți aveau impresia că sunt nebun sau vreun comunist ateu în devenire. Dar până astăzi știu că singura motivație care mă mâna la o astfel de atitudine, în ciuda vârstei, era dragostea de patrie, reală, vie, neimpusă de nimeni.
Pentru cei care și-au iubit țara în trecut, nimic nu s-a schimbat: o vor iubi la fel de mult și de acum înainte.
Patriotismul nu înseamnă un naționalism feroce, o mândrie deșănțată și ruptă de realitate. El nu este nici o haină pe care o schimbi la vreme rea cu un palton de firmă din țările cu reclame mai strălucitoare. Patriotismul înseamnă să îți privești țara în care trăiești sau din care ai plecat prin ochii și cu inima lui Dumnezeu. Să îți iubești frații și vecinii mai mult decât adori prosperitatea sau decât urăști lipsa ei.
Nu, nu ești patriot și nu îți iubești țara pentru că este mai bună decât a altora. O poți iubi doar necondiționat, pentru că în mintea și în inima ta ea este formată din oameni. Întreaga lume ar fi mai bună și mai umană dacă ar înțelege lucrul acesta. Oriunde ești cu cei dragi ai tăi, ești acasă!
Mai există, oare, patriotism? Desigur! Patriotismul nu va muri, atâta timp cât dragostea lui Dumnezeu nu moare!
Să ne aducem aminte înfiorarea și strigătul lui Isaia la poalele mantiei care umpleau Templul și modul în care el a ales să se identifice cu națiunea păcătoasă din care făcea parte – în ciuda faptului că era un profet, un om al lui Dumnezeu, nu păcătos de rând… Să nu uităm nici tulburarea lui Habacuc și durerea lui în fața păcatului și a pedepselor anunțate de Dumnezeu pentru neascultarea poporului. Să ne amintim de Moise, de Estera, de lunga listă a celor care au ales să își iubească națiunea în ciuda faptului că aveau atât de multe motive să nu o facă.
Și dacă vom reuși într-o zi să pierdem din vedere toate acestea, cu siguranță ne va bântui la nesfârșit imaginea Omului Dumnezeu care a plâns pentru cetate și care a ales mai apoi să își dea viața pentru cei care l-au părăsit…
Vom continua să ne păstrăm patriotismul atâta timp cât vom continua să ne iubim Dumnezeul, iubindu-ne unii pe alții.
La mulți ani, România! La mulți ani, români!
la martzianu' 