De câteva luni bune, spitalul mi-a devenit a doua casă. Îi cunosc holurile și destinațiile lor sumbre – ca niște cărări ale durerii. Îi recunosc oamenii, îngerii și demonii. Îi învăț, de nevoie, limbajul. Îi îmbrățișez cultura și legile nescrise.
Un lucru pe care l-am observat, încă de la începuturi, este că aici pacienții nu răspund la salut altfel decât cu „sănătate” sau „să trăiești”. Parcă niciodată nu îți dorești mai mult sănătatea decât atunci când nu o mai ai. Și niciodată nu iubești mai mult viața ca atunci când ești la un pas de a o pierde!
Aici poți citi, fără cursuri și practică în psihoterapie, singurătatea și teama care si-au făcut casă în ochii umezi și rugători ai triștilor ce bântuie cabinetele, cerșind un strop de speranță și o zi în plus…
În mijlocul acestei lumi pestrițe, în care bogatul și săracul, intelectualul și analfabetul, frumosul și urâtul sunt frați în suferință, cei din jur ajung să-ți fie dragi. Durerea lor e și durerea ta. Îți devin a doua familie. Sunteți uniți de boală și amărăciune. Și împărtășiți, în tăcere sau în mijlocul poveștilor de viață – spuse ca să treacă mai repede interminabilele ore cu perfuzii – aceeași singurătate în comun.
Îmi amintesc o poveste pe care am citit-o odată și pe care inima îmi dă ghes să o împărtășesc și cu ceilalți:
<<La un spital de copii, un medic pediatru, din dorința de a le alunga teama, plasa stetoscopul în urechiușele micuților săi pacienți și le punea discul metalic pe piept, lăsându-i să își asculte propriile bătăi ale inimii. Ochișorii plini lacrimi le scânteiau, mereu, cu uimire și încântare.
„- Ascultă!”, le spunea el. „Ce crezi că este?”
Fiecare copil înțelegea lucrurile în felul lui. Însă, într-o zi, un băiețel de doar patru anișori i-a dat un răspuns pe care bunul doctor nu îl va uita niciodată.
„-Ei, ce crezi că este?”, l-a întrebat misterios omul în halat alb.
Ochii micuțului s-au făcut dintr-o dată mari, sprâncenele i s-au ridicat și respirația i s-a oprit timp de câteva secunde, în încercarea de a înțelege. Într-un târziu, fața îngerașului bolnăvior s-a luminat cu un zâmbet larg și el a răspuns cu o întrebare, venită parcă direct din paradis:
„-Nu este oare Isus, care bate?”…>>
Nu suntem niciodată singuri, abandonați în ghearele suferinței, dacă am auzit corect bătaia de la ușa inimii noastre. Dacă am înțeles cine este Cel ce vrea să intre, dacă i-am deschis ușa speranței și dacă Dătătorul păcii a intrat acolo… Dumnezeu însuși a promis: „nu vă voi lăsa singuri”. Și se va ține, cu siguranță, de cuvânt…
Celor care mă întreabă de ce am inima liniștită și plină de bucurie, de ce încă mai cred într-un viitor mai bun – după ce viața m-a izbit cu atâta furie, le spun să își asculte cu atenție bătăile inimii. Și le promit că, dacă vor înțelege cine este Cel ce bate și dorește să intre, dacă îi vor deschide, își vor învinge teama, boala, moartea; vor vedea „luminița de la capătul tunelului”. Vor învăța, din nou, să spere și nu vor mai fi, niciodată, singuri!
Perfuziile încă mai curg, ca ploaia, picături în jurul meu. Dar tunetele nu se mai aud. Norul amenințător trece și soarele strălucește din spatele lui, până îi va lua, de tot, locul. Doar bătăile speranței continuă să se audă, sacadat, din inimile tuturor…
O zi frumoasă și plină de lumină, oameni frumoși!
…………………………………………………………
„Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el, cu Mine.” (Apocalipsa 3:20 VDC)
la martzianu' 