Scriu mai puțin și mai rar zilele acestea…Nu o fac pentru că am mai puține de spus, ci tocmai pentru că înot în gânduri pe care simt că toată hârtia din lume nu le-ar putea cuprinde.
Ultimele luni mi-au fost ca o altă viață, diferită de tot ce am trăit până acum!
Am plâns mai mult, am râs mai des și mai bine, am iubit mai curat și mai profund, am cântat mai tare – chiar dacă, uneori, și mai fals. Am învățat să prețuiesc orice minut. Am regretat fiecare moment pierdut din trecut. Am descoperit că timpul este un dar care merită apreciat și investit cum se cuvine. Astăzi ești tânăr și ai impresia că poți risipi orice nor cu o simplă încleștare de pumn. Dacă ai clipit, însă, din oglindă îți va zâmbi un bătrân, obosit de ani, de boli și de greșelile vieții!
Am împletit victoriile cu momentele de descurajare. Am spus mai des adevărul, ca unul care nu mai are atât de mult timp pentru politețuri. Mi-am pierdut unii prieteni, dar mi-am făcut alții noi, mai mulți decât am avut vreodată. Unii mi-au devenit familie, după principiul biblic al prietenului adevărat care ”iubește oricând și în nenorocire ajunge ca un frate”.
Am fost mai enervant și, pe alocuri, o povară pentru cei dragi din jurul meu. Am aflat de ce ”este mai ferice să dai decât să primești”. Am învățat să accept binecuvântarea, după ce ani de zile m-am bucurat oferind. A fost mai greu decât credeam, dar a meritat. Doar așa pot ști cât de mult sunt iubit. Prin dragostea lor jertfitoare, prin harul pe care l-am primit, prin generozitatea și bunătatea care m-au copleșit, am gustat o picătură din iubirea perfectă a lui Dumnezeu…
Uneori, seara, îmi privesc trupul și aproape că simt cum tumoarea crește în interior, ca un dușman care nu iartă. Este un sentiment ciudat, care te face mai conștient ca niciodată că timpul tău pe acest pământ, pe care nu l-ai apreciat cum se cuvine niciodată, se apropie de sfârșit. Gândul acesta doare și te rănește grav, dacă te scalzi în el. Și nu trece, nici nu se vindecă, până când nu strigi către cer în rugăciune, până nu ceri putere și curaj de la Creator.
Nu mă întreb ”de ce?”. Nu mă tem. Nu mă plâng. Am trăit până acum cât alții în două vieți, deși tare mi-ar plăcea să pot face încă o dată unele lucruri… Să spun mai des ”te iubesc”, să reinvestesc secundele, zilele sau anii pe care i-am risipit – parte a umanității lipsite de înțelepciune care ne caracterizează pe toți.
Nu mă înspăimântă altceva decât gândul despărțirii de cei dragi și durerea pe care momentul plecării le-o va produce. Dar am pace. Ca și nașterea, moartea este o parte cât se poate de normală a vieții. Și nu mă înfricoșez la gândul liniei de final, pentru că doar ”dincolo” de ea voi trăi cu adevărat. Trupul meu se va duce alături de cele ale înaintașilor, în ziua aceea glorioasă în care, pentru mine, va începe veșnicia. Viața va merge înainte pe pământ, cu bunele și cu relele ei. Iar eu voi continua să trăiesc, în memoria voastră, a celor dragi și în cer, cu sufletul alături de Dumnezeul care este dragoste, care ne-a promis că ne pregătește, tuturor, un loc. Și vă voi aștepta și pe voi acasă – atunci când gongul plecării va bate din nou.
Așa că am decis că, atunci când va veni clipa despărțirii, nu vă voi spune ”adio”, ci simplu:
”La revedere, vă iubesc”…
PS: nimic din ce am scris nu schimbă faptul că vom continua să ne rugăm pentru o minune. Dumnezeu poate!
……………………………………………………
”Să nu vi se tulbure inima. Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca , acolo unde sunt Eu, să fiți și voi”. (Ioan 14:1-3)
la martzianu' 