Simt rece a toamnei de dor adiere,
Când frunza se rupe și iarba îmi piere,
Când vântul cu vlagă îmi bate in geam
Și-mi spune: „mai știi cât de tineri eram?”.
O ploaie cu vise de tineri vioi,
Naive portrete de super eroi,
Uitată-i și ștearsă ca visul la prunci
Prin vara toridă a deselor munci.
Privesc către cerul de nori obosit
Și simt că va plânge de dor nesfârșit.
Și-ar vrea să ne spună, cu-o grijă de tată:
„Trăiți toamna asta o singură dată…„
„Să scoateți din sobă ce-i praf si cenușă,
Căci iarna-i aproape, vă bate la ușă.
Să puneți pe masă tot ce-aveți mai bun,
Uitând de zăpadă, visând la Crăciun!
Și-atunci cand natura și viața vă-ngheață,
Să credeți în viața de după viață:
Din nou primăvara va curge duios
Atunci când în casă îl ai pe Hristos.”
la martzianu' 