Când doctorul îți spune sec: ”ai cancer”…

(Pentru cei care se întreabă „ce am”, cum sunt și de ce sunt cum sunt)

Trăim într-o lume care, asemenea râurilor și lacurilor patriei, pare să sece treptat și să le lase locuitorilor ei tot mai puțin spațiu în care să respire și să trăiască în liniște și pace. Problemele ei par să nu se mai încheie. Deschizi televizorul și auzi mereu scenarii apocaliptice. De unele râzi, pe altele le ignori și le arunci mânios în coșul cu „fake news”. Ne contrazicem pe marginea lor, rupem relații și prietenii de o viață. Iar, după o vreme, avem surpriza să găsim sâmburi de adevăr chiar și în ceea ce părea a fi o mizerie fără sens. Și regretăm că am dat totul pe nimic.

Războaiele par să nu se mai termine. Cu cât suntem mai „civilizați”, cu atât sunt mai sângeroase. De unele ne-a durut în cot până mai ieri, pentru că erau departe. Egoismul și nepăsarea nu dor, dar ucid. În masă. Însă atunci când războaiele ajung lângă noi, ne activăm și strigăm:

„Doamne, ce oroare!”…

Abia atunci, la teama nemărturisită a posibilității ca durerile să ajungă și la noi, începe, brusc, să ne pese. Și aflăm despre faptul că mor copii, femei, bătrâni, economii, că semenii noștri tremură de frig și de foame. Ne asigurăm că avem telefoanele în buzunar, „fully charged și conectate la rețea”, și că tot ce face dreapta ajunge nu doar la stânga, dar și la tot restul lumii. Ne creem, fiecare, o mică aură personală de super eroi, dăruind din ce nu ne mai trebuie și cât să nu ne afecteze prea mult confortul, așteptând cu înfrigurare… Like-urile. (Evident că există și excepții, față de care îmi cer mii de scuze).

Sunt sigur că unii deja ați plecat, indignați. Sau că intenționați să o faceți. Acestora din urmă vă spun: nu este doar despre voi. Este și despre mine, despre noi toți. Dacă nu te vei privi în oglindă, înfruntând în față imperfecțiunile, nu vei reuși niciodată să te cureți pe chip așa cum ar trebui.

Multe altele sunt nelalocul lor în lumea asta frumoasă și mare, paradis pe care omul și păcatul îl urâțesc zilnic, după chipul și asemănarea lui.

Schimbările climatice sunt tot mai evidente, foametea (care nu e de ieri, de azi, ci de când omul și-a declarat independența față de Dumnezeu), boli individuale – care par a fi tot mai multe, dacă judeci după numărul de farmacii – sau pandemii care paralizează planeta…

Și nu e doar atât…

Suntem tot mai conectați. Și tot mai singuri, pe măsură ce ne cresc miile de „followers”. Suntem tot mai nemulțumiți, pe măsură ce ajungem sclavii manipulării reclamelor și marketingului ieftin, penibile dar sigure ca picătura de apă care sapă în munte. Vrem mai multe, aruncăm mai multe – în loc să împărțim mai des cu cei ce n-au. Îl aruncăm la coș pe „noi” și îl îmbrățișăm pe „eu”.

Familia ni se transformă, pe nesimțite, din „căSnicie” în „căZnicie„. Intrăm în ea din motive egoiste și uităm că e mai fericit cel ce dă decât cel cel care primește. Nu vrem să ne mai ascultăm, să ne mai iubim, să ne mai respectăm ori să luăm decizii împreună. Refuzăm să punem totul la comun, să devenim un singur trup. Îmbătrânim la chip dar rămânem imaturi în comportament și gândire. Nu ne mai rugăm împreună, nici măcar pentru noi…

Nimic nu e mai trist și mai greu de dus, nicio distanță nu e mai mare decât prăpastia dintre spatele tău și spatele ei atunci când mergeți la culcare supărați! Tu uiți că ea nu trăiește pentru mușchi și frizuri, pentru bani sau lucruri ce nu pot cumpăra un sărut sincer ori o inimă înghețată, că vrea alături un om matur, care să o iubească și să o facă a se simți în siguranță. Te zgârcești la o floare sau la un parfum, nimicuri ale vieții care transmit, inocent, „te iubesc”, în condițiile în care gura spune asta tot mai rar. Ea uită că un bărbat simte că poate muta munții atunci când soția, pe care o iubește, crede în el și îl încurajează. E gata să se ia de piept cu lumea și nu se lasă până nu aduce trofeul acasă, la picioarele celui mai valoros suporter al său: persoana iubită.

Nu mai avem timp de copii. Lăsăm internetul și media să completeze acolo unde noi înșine nu am fost de față pentru a ne face daroria de părinți. În numele și de dragul lor îi condamnăm la a crește urât și îi privăm de afecțiune. Ne liniștim conștiința și îi mituim, cumpărându-le lucruri. Astfel, la școală, ei nu se vor rușina când vor scoate telefoanele cât tocătorul de ceapă și se vor lauda, superiori, cu țoalele de firmă ori cu ultimul joc, jucat până la epuizare. Ignorăm pornografia, violența, lecțiile pe care le primesc virtual și apoi ne mirăm că, subit, nu îi mai recunoaștem.

Poate ca cel mai mare rău pe care îl facem copiilor noștri este diferența dintre ce i-am învățat și modul în care punem în practică propriile „principii”, predicate moralist. Ipocrizia, pe care nu o putem ascunde acasă.

„-Pe vremea noastră… Eram așa și așa.”

Într-o lume tot mai lipsită de modele de valoare, modelul cel mai apropiat, cel mai probabil de a fi urmat, este corupt și mustește a falsitate, pe măsură ce ne mințim că nu am avut alternative atunci când am ales să ne dezicem de propriile învățături.

Suntem stresați. Ne îngrijorăm. Trăim sub presiune. Toți par a cere timpul, atenția, resursele și loialitatea noastră deplină. Și ajungem să trăim cu senzația că lumea în care trăim este un circ vulgar, în care noi suntem acrobații ce învârt farfuriile pe băț. Nevoiți să acceptăm tot mai multe, știm și ne temem că e doar o chestiune de timp până când vor începe să se spargă, una câte una, în oprobiul și spre deliciul vulgar al corului de spectatori care, cândva, ne aplauda frenetic.

Bogați, săraci, împărțim aceeași nefericire. Cine știe calvarul prin care trece un om de afaceri, atât de invidiat în secret de cei din jurul său, atunci când își pune sănătatea și familia pe altarul salvării companiei muribunde – care mai trăiește doar pentru că e conectată la aparate? Cine se gândește la ce simte în inima lui atunci când, de la intrarea în clădire și în loc de salut, angajații îl întâmpină cu:

„- Șefu, azi ne intră banii, nu-i așa”?

Iar el nu are lichidități, ci datorii! Și mai are doar 3 ore pentru a intra în alte datorii, mai greu de dus pe măsură ce se adună…

Sau cum putem ignora disperarea pe care o simte omul de rând când e nevoit să se uite în ochii copilului său, la magazin, atunci când acesta îl întreabă, cu așteptare și entuziasm:”Tată, pot? Pot? Te rog, am nevoie!”…

Și el așteaptă de peste 10 ani să își pună dinții, cu care zâmbește tot mai puțin…

„Bine, mă, poți”!

Dinții pot să mai cadă. Mai pot aștepta. Facturile le vom plati, cumva – întotdeauna am făcut-o – deși iarna asta ne amenință ca un dușman. Vom munci mai mult, vom pleca mai mult de acasă, ne vom îngrijora mai mult, vom plăti prețul amar al traiului într-un sistem care simulează libertatea și bunăstarea. Într-un univers care, nici înăuntru și nici în afară, nu are pace!…

Tot ce am spus până acum și multe altele, care nu pot încăpea în câteva rânduri aici, are o singură cauză, pe care o ignorăm, adesea, ca niște idioți, „educați” de o „știință” care ne cere să credem lucruri stupide, uneori mai absurde și mai supranaturale decât religia:

Ne-am depărtat de Dumnezeu!

Și există o singură soluție, cea a fiului risipitor. Sătui de străini și de durere, să ne întoarcem acasă! Nu se vor întâmpla minuni peste noapte. Cele din jur nu se vor schimba în mod dramatic peste noapte. Noi suntem cei care ne vom schimba. Vom avea pace și speranță, vom fi mai înțelepți, vom lua decizii mai bune, vom trece mai ușor prin ce vine și vom fi mai pregătiți, ne vom concentra mai mult pe lucrurile care contează. Vom fi salvați prin credința în Dumnezeu, știind că păcatele ne sunt iertate la cruce. Și El va fi cu noi în fiecare zi, prin orice încercare.

Am primit multe mesaje, poate sute, în care sunt întrebat „ce am„. Nu am răspuns public până acum, pentru a nu da impresia că încerc să atrag un capital de imagine și like-ri. Prefer rugăciunile și vorba caldă a unui prieten, în locul unui click impersonal.

-„Atunci de ce scrii?”, vă puteți întreba, pe bună dreptate.

Well, o fac pentru ca cei ce mă citesc să știe că am găsit secretul păcii, al bucuriei și speranței trăite în ciuda circumstanțelor. Că, în ciuda faptului că cei mai mulți creștini nu mai seamănă cu Cel pe care îl predică, Dumnezeu este real! E viu. E activ. E iubitor.

În speranța că nu ați plecat toți, că nu ați decis să mă etichetați ca nebun sau să îmi găsiți, binevoitor, scuze, sper să reușiți să parcurgeți până la capăt acest text lung și, după unii, poate prea direct.

Atunci când doctorul mi-a cerut, insistent, „să iau un loc” pentru a-mi spune, cât mai sensibil cu putință, că am cancer și că mă apropii de sfârșitul existenței mele pe acest pământ, am avut senzația crudă că cineva mă lovește cu un ciocan în moalele capului. Viața mea avea să se schimbe, instant și iremediabil, indiferent de „cât mai am”. Și nu va mai fi niciodată la fel. Nu m-am temut pentru mine. Nu mă puteam gandi decât la Dana și la modul în care ea va primi această veste… Și m-a durut perspectiva zilei în care frumosul paradis pe care l-am creat în căsnicia noastră… se va înjumătăți, fie și pentru o vreme.

Dana îmi împărtășește convingerile și principiile. A fost, în ciuda durerii, aceeași femeie puternică cu care m-am căsătorit. Și mă slujește zilnic, asemenea unui înger pazitor, cu sensibilitate și fermitate, făcând scut în jurul meu. Asta înseamnă să fii în unitate cu persoana potrivită, să iubești și să fii iubit, să fii într-o căsnicie și nu într-o „căznicie”.

Noi ne iubim. Și suntem liniștiți, în ciuda durerii, la perspectiva unei temporare despărțiri. Avem speranță. Știm că moartea nu este sfârșitul. Că într-o zi ne vom reîntâlni. Îl avem pe Dumnezeu în viața noastră. Avem pace! Și credem că merită să luptăm pentru viață, să nu cedăm la primul asalt.

Dacă până acum nu ți-ai pus problema veșniciei, poate că e momentul să o faci! Nu manipulat de situația emoțională despre care citești, ci cu rațiune și discernământ. Doar așa vei fi gata să înfrunți orice uriaș din viața ta. Pentru că toți, mai devreme sau mai târziu, ne vom confrunta cu suferința.

În urmă cu peste 24 de ani, un tânăr deprimat și sătul de viață, aproape alcoolic și sufocat de vicii, un urmaș al unor modele falimentare, el însuși falimentar, a decis să încerce și soluția Scripturii, ca pe o ultimă șansă de salvare. A strigat, pe genunchi, întrebarea izvorâtă din disperarea și singurătatea omului care nu mai are nimic de pierdut:

-„Doamne, exiști”?

De atunci primesc, zilnic, câte un „Da”. Nu am alte secrete. Nu sunt mai bun decat alții. Mă maturizez și mă dezvolt, învăț. Fac greșeli și păcate. Dar am pace! Știu că Cel care a murit pentru păcatele întregii lumi vrea să fie Prietenul meu apropriat. Vorbesc de Hristos, despre care puteți citi în Biblie. Și știu că suferințele de aici, de pe pământ, nu se pot compara cu slava viitoare. Moartea nu este sfârșitul, la fel cum niciun om de știință nu vă poate indica cert începutul vieții – nu pe căi naturale, măsurabile, observabile, evitând speculația.

Dincolo de moarte este viață. Sunt cei dragi. Este El, Dumnezeu!

În ultimele două săptămâni am fost copleșit de un val de simpatie și de dragoste creștină practică. Nu beneficiile ei m-au bucurat cel mai mult, cât înțelegerea faptului că Dumnezeul iubirii încă mai are prin preajmă oameni iubitori. Că încă mai există creștini veritabili…

Suferința mea s-a transformat în victorie, atunci când Dumnezeu mi-a fost mai aproape ca niciodată. Așa că voi lupta până la capăt și voi spera că zilelele în care voi vorbi despre El, vor fi cât mai multe. Voi trăi, fără teamă și lamentări, fiecare zi ca și când ar fi ultima.

Și mă voi ruga ca speranța mea să fie și speranța voastră!

Pentru cei care vă rugați, operația este programată pentru marțea viitoare.

O zi binecuvântată, tuturor! Și vă salut, așa cum ne-a învățat Hristos, cu:

-„Pace vouă!”
……………………………..

Ceva pentru suflet:

„V-am spus aceste lucruri ca să aveți pace în Mine. În lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea.” (Ioan 16:33 VDC)

„Și am auzit un glas tare, care ieșea din scaunul de domnie și zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei și ei vor fi poporul Lui și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” Cel ce ședea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Și a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut și adevărate.” (Apocalipsa 21:3‭-‬5 VDC)

„Însuși Domnul păcii să vă dea totdeauna pacea în orice fel. Domnul să fie cu voi cu toți!”(2 Tesaloniceni 3:16 VDC)