În așteptarea săptămânii viitoare, când, la o clinică din Viena, vom lua decizii importante cu privire la tratamentul cel mai potrivit pentru boala care, de mai bine de o lună, este parte integrantă a realității în care trăiesc, aleg să mă opresc și să mă uit adânc în inima mea. Să privesc la greșelile trecutului și să învăț din ele, să mă bucur de deciziile bune, să găsesc pace în speranța care nu mă lasă să cedez, să disper. Și, de ce nu, să răspund la întrebarea nerostită: de ce, în ciuda circumstanțelor, am o inimă plină de bucurie?
Românul, ca și evreul, ca și alte popoare ale acestei lumi, centrează o mare parte a artei, a culturii, a tradițiilor sale pe inimă. De la celebrele ”Of inimă tu n-ai minte deloc”, ”Inimă nu fii de piatră”, ”Inima mea bate, bate pentru tine”, ”Săracă inima me” la ”Inima” lui Tzancă Uraganul (ei, hai, că am ceva cultură muzicală!) sau la „My heart will go on” din Titanic, acestea sunt doar câteva exemple la care mă gândesc atunci când vă vorbesc despre inimă, alături de multele referințe din Sfânta Scriptură.
Și totuși…
”Inima” din cântecul nostru nu este acel organ situat în cutia toracică, cu rol vital în circulația sângelui și susținerea vieții, cel de care uneori (sau unii) ne batem joc la orice vârstă, mâncând nesănătos, consumând alcool sau ducând vieți în care stresul este element de bază.
Nu!
Atunci când spunem ”inimă” ne referim, de cele mai multe ori, la emoții și sentimente, la natura noastră interioară. Biblia, când o pomenește, se referă și la gândire, la rațiune, la voință, fără a exclude emoțiile – determinante uneori, nu-i așa? ”Inima” este, de asemenea, depozitarul înțelepciunii (atâta câtă avem) ori sursa a ceea ce scoatem pe gură. Cred că e safe să spunem că ”inima” reprezintă esența a ceea ce suntem fiecare dintre noi.
Am învățat, din experiență, că inima ne poate învăța la prostii. Știți și voi, la fel de bine ca și mine… Și ”mă doare inima” atunci când mă gândesc la câte prostii am făcut, mai ales în tinerețe, atunci când m-am luat după ea! Ca un dușman al propriei ființe, mi-am permis, peste ani, decizii și acțiuni care au generat durere și suferință, aducându-mă la buza prăpastiei. Și nu este meritul meu că nu sunt, astăzi, o epavă, ci o poveste de succes…
Unii insistă că omul se naște bun, că nu avem nevoie de principii scrise sau învățate de la alții pentru a fi morali. ”Inima este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea. Cine poate s-o cunoască?”, găsim scris în Sfânta Scriptură (Ieremia 17:9). Viața și istoria ne demonstrează, din plin, că Biblia are dreptate.
Albert N. Martin, pastor al Trinity Baptist Church in Montville – New Jersey timp de 46 de ani, obișnuia să spună: ”Prin natura sa, orice inimă omenească poate fi descrisă ca un pumn încleștat împotriva Dumnezeului cel viu. Aceasta este problema lăuntrică a unei inimi rele – o inimă care iubește păcatul, o inimă care este sursa păcatului, o inimă vrăjmașă față de Dumnezeu”. Inima este pumnul care lovește în vânt și ne cere să pierdem minute, ore, zile și ani din viață cu o zbatere inutilă, care ne rănește.
Atunci când ridicăm pumnul către cer, manifestând, din nou și din nou, rebeliune împotriva Celui care a creat Universul cu tot ce există în el și căruia îi aparținem toți, ”inima” este cea care ne împinge la asta. Mândră, orbită de păcat și de întuneric, ea alege dezastrul în detrimentul binecuvântării. Alege să îi întoarcă spatele lui Dumnezeu. Să caute fericirea pe un tron de carton, care nu conferă alt statut decât cel de Rege peste nimic. Dar atunci când totul s-a săvârșit, în spatele ușilor închise, ”inima” se deschide către sine și, cu surprindere, află că nu poate găsi satisfacție în singurătatea pe care a cerut-o cu tot dinadinsul.
În absența lui Dumnezeu, oricât de mândru și de puternic s-ar crede, omul nu poate fi fericit! Nu poate avea pace. Nu are o speranță care să dureze. Nu are alt scop în afara unor mărunte așteptări pământești… Să lase o casă la copii; sau să îi știe educați, cu o meserie bănoasă. ”Să le fie copilul c-o treaptă mai domn”, cum spune poetul, ”câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!”… Să își vadă pruncii căsătoriți, să își cunoască nepoții, să se bucure, măcar puțin, de zbenguiala lor. Sau să fie pomeniți, măcar de câțiva dintre cei ce rămân în urmă, după care să fie tot mai uitați. Omul fără Dumnezeu este răpus de orice vânt, de orice încercare mai puternică a vieții.
În tot acest timp, inima, aceeași care se strângea ca un pumn împotriva Tatei, va bate din ce în ce mai timid, cu fiecare an care trece. Va fi tot mai bătrână, tot mai obosită. Și va amâna la nesfârșit gândul veșniciei, de care, deși nu o recunoaște, se teme în ascuns.
”Of inimă, tu n-ai minte deloc!…”
Cei care au ales să se oprească din încleștarea lor, să renunțe la rebeliune, au primit pace în inimă. Și au găsit o speranță reală. Au învățat, din cartea lor de căpătâi, care le spune: ”Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții! (Proverbele 4:23)”. Ce-i drept, cei mai mulți dintre noi o facem doar după ce epuizăm orice altă soluție. După ce am încercat tot ce era de încercat, apelăm la ultima șansă, aia care nu ne place deloc. Din propria experiență, în momentul renunțării, cel al ”predării”, cum se mai spune prin biserici, trăim, cu surprindere, un șoc. Aflăm adevărul, atât de ascuns și, totuși, atât de evident. Toți anii ăștia în care am stat în întuneric, purtând, pe fiecare ochi, câte un bănuț care ne-a mințit că dincolo de întuneric nu mai este nimic, ne dor și par a fi trecut degeaba…
Nu voi încheia fără o soluție!
Inima ta nu trebuie să fie un pumn! Ea nu este un pumn, ci are alte funcții. Inima nu trebuie să îți fie dușmanul cu care trăiești și cu care te identifici, mincinosul de care nu poți scăpa niciodată. Inima poate să te învețe la bine. Condiția este să nu o mai lași să vorbească de la sine. Să îi ceri să tacă și să asculte glasul care contează, glasul adevăratei iubiri, aceea care transcende baladele și manelele ce ne propun o iubire ce ține doar până la divorț. Dacă nu va mai vorbi de la sine și va învăța să asculte glasul lui Dumnezeu, inima te va învăța că ”dragostea nu va pieri niciodată”. Că este reală, că este veșnică.
Cu toții vom ajunge la momentul acela în care singurătatea, apăsarea și greul ne vor părea prea greu de dus. Nu pentru toți el trebuie să fie la bătrânețe sau la aflarea veștii că suferim de o boală terminală. Mie mi s-a întâmplat pe când aveam 20 și ceva de ani. Atunci, în ghearele depresiei, mustind de alcool și de singurătate, am simțit că nu mai vreau sau nu mai pot să trăiesc. Și am lăsat pumnul să se deschidă, să primească darul nesperat al harului.
Când te vei ști în groapa cea mai adâncă și mai neagră, când nu vei mai avea unde să privești, în jos, în stânga, în dreapta, în spate… privește în sus! Și ascultă-ți inima, care, suficient de disperată, îți va vorbi cuvintele Lui:
”Inima îmi zice din partea Ta: „Caută Fața Mea!” Și Fața Ta, Doamne, o caut!” (Psalmii 27:8).
Soluția este Hristos! El a murit pentru păcatele tale, ale mele, ale întregii lumi. Caută fața Lui! Așa nu te vei mai teme de singurătate, de boală, de moarte, de tine și de inima ta goală, care te rănește la nesfârșit. Vei avea pace și speranță. Și vei trăi cu adevărat, împăcat cu propria inimă și cu inima Lui Dumnezeu…
la martzianu' 