Nu este nimic romantic sau înălțător în lupta cu cancerul! În loc de supereroi, cai albi și Feți-Frumoși, ai parte de o experiență murdară, de tranșee, de șanțuri presărate cu multe eșecuri și umilințe. Te târăști pe coate și genunchi, te ridici și apoi aluneci la loc.
În fiecare zi descoperi (pentru a câta oară?) că ceea ce știai despre limita durerii, a suferinței, a suportabilității sau a „puterii omenești„, era doar o primă etapă din drumul anevoios pe care ești forțat să îl parcurgi acum.
Sunt zile sau ore, ce-i drept tot mai rare, în care Soarele pare a răsări și pe strada ta, încă de dimineață. Atunci tragi aer în piept, te îndrepți de spate și simți că poți să te ridici până la cer, să te scuturi de toată povara. „Luminița de la capătul tunelului” nu mai pare a fi doar o altă „Fata Morgana„. Credința în victorie îți este restaurată.
Însă, de cele mai multe ori, ești nevoit să te târăști prin mocirla tranșeelor, măcinat de întrebarea:
„Doamne, oare cât poate un om duce? Până unde mai pot merge așa?”
Sunt acele ore și zile în care, dacă este să îl parafrazez pe bătrânul Tolkien, „te simți lipsit de vlagă, ca untul întins pe o bucată prea mare de pâine”…
Publicat de martzian 
la martzianu' 