Întâlnirea insomniacului creștin oncologic cu adolescentul de odinioară

(ce se vede noaptea de la fereastra salonului din spital)

Nu dorm. Cânt. Cânt, plâng, mă rog, zâmbesc și o iau de la capăt!

„A venit toamna, Acoperă-mi inima cu ceva,

Cu umbra unui copac

Sau mai bine cu umbra ta…

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,

Că au să-mi crească aripi ascuțite până la nori,

Că ai să te ascunzi într-un ochi străin,

Și el o să se închidă cu o frunză de pelin.

Și atunci mă apropii de pietre și tac,

Iau cuvintele și le înec în mare.

Șuier luna și o răsar și o prefac

Într-o dragoste mare…”

(„Emoție de toamnă”, de Nichita Stănescu)

Emoții amestecate de toamnă, în primele ore ale anotimpului meu preferat. Și, totuși, pentru prima oară de când mă știu, toamna îmi pare că ar veni prea devreme. Au rămas atât de multe lucruri neterminate în vara care tocmai s-a încheiat!…

Dar cu cine să te cerți? Cu tine însuți? Râul vieții continuă să curgă. Și nu poate să îl oprească decât o secetă nesfârșită, seceta aia crudă care scoate la iveală tot ce a ascuns peste ani în albia sa, tot ce va lăsa în urmă pentru ploile ce vor veni.

Și uite-așa a decurs întâlnirea adolescentului care eram ieri cu cel ce am ajuns să fiu astăzi. Și s-a încheiat, subit, odată cu venirea zorilor, tot la piciorul crucii:

„Răspunde-mi când strig, Dumnezeul neprihănirii mele, scoate-mă la loc larg când sunt la strâmtorare! Ai milă de mine, ascultă-mi rugăciunea!(Psalmul 4:1 VDC)