Îmi surprind, din vreme în vreme, o parte dintre prietenii ori colegii de serviciu chemându-ne entuziaşti la biserică. Nu la biserica lor, ci de regulă la alte biserici, pe la care umblă la ocazii. Şi nu ca să aibă părtăşie cu fraţii lor, ci ca să audă vorbind ori să vadă vreuna dintre „vedetele” evanghelice arhicunoscute. Să nu citiţi ironie în ghilimelele mele, pentru că nu e! Noi le conferim acest statut, cu care oamenii smeriţi ai lui Dumnezeu nu se simt deloc confortabil!
„Ai auzit? Vii şi tu? Nu? Vine Pustan!” (l-am ales pe dumnealui ca exemplu doar pentru că sunt sigur că va înţelege ce zic şi nu se va supăra; sunt mulţi alţii, ce vin mai de departe, oferind exemple cel puţin la fel de relevante).
De cele mai multe ori răspund simplu: NU. Toţi se miră. Dar nu prea mult, ca să nu întârzie la porţia de emoţie. Dacă am vreme îi întreb şi: de ce? De cele mai multe ori răspunsul se rezumă la priviri sfinte, duhnind a dojană…
Publicat de martzian 
la martzianu' 