Drama cățelului rănit, copiii străzii și reacțiile unora la ice bucket challenge


09f-Eingang-zum-Loch

Pe vremea când lucram cu copiii străzii obișnuiam să organizăm patrule de noapte. De cu seara și până dimineața formam echipe de câte doi și băteam în lung și în lat orașul ăsta mare și trist, pentru a descoperi nou veniții, pe cei aflați la prima noapte pe stradă. Experiența ne-a arătat că aveam infinit mai multe șanse de a-i reintegra în familiile lor sau în centrele de unde fugiseră, dacă reușeam să îi găsim încă din prima seară. Întâia experiență la canal a fost, pentru mulți dintre cei care sunt încă acolo, după mulți ani, coșmarul care le-a schimbat iremediabil viața.

Nu cred că vă puteți închipui ce simte un copil violat, cum se maturizează și cum îmbătrânește urât și hidos în câteva ore, născându-se singur și trist pentru un calvar ce se va repeta obsesiv în imaginațiile fiecărei zi ale unui sfârșitul de viață care pare tot mai obositor și tot mai departe. Nu cred că sunteți prea mulți cei care știți neputința ce o simte adultul care vede cum brațul său, ce ar fi vrut să ofere curaj și îmbrățișare stârnește repulsie și teamă în copilul care plânge cu mâna la fund în pe treptele din fața gării… Ce umilință, ce neputință, câtă ură și chin! Am trecut pe acolo, e drept, ca profesionist, și singurul lucru care m-a ținut întreg la minte, printre miile de lacrimi și neputințe a fost credința în Dumnezeu și refugiul ocazional în frumoasa și fascinanta lume a copilăriei…

Hei, să nu mă acuzați pe mine că sunt dur! Să nu vă plângeți că imaginea zugrăvită de Martzian mai sus vă șochează. Realitatea este cu mult mai înfricoșătoare și nu o voi reda aici, pentru că nu îmi permit să vă stric buna dispoziție sau educația. prin simpla descriere a acesteia.

Într-una dintre nopțile acelea friguroase și lungi am văzut, în dreptul fântânilor de la Piața Unirii, un grup de copii ai străzii adunați în cerc în mijlocul carosabilului. Imaginea nu era una normală nici măcar pentru anii aceia de nebunie, mai ales având în vedere ora destul târzie. Ne-am apropiat, curioși și cu pași mărunți, pentru a vedea despre ce este vorba. În mijlocul copiilor zăcea, jeluindu-se pe limba lui câinească, un biet cățel lovit de mașină. Arăta tăvălit bine și, în mod evident, avea cel puțin o lăbuță ruptă, dacă nu mai multe traume interne.

Imaginea era una cel puțin înduioșătoare. Sunt sigur că nu oricine s-ar fi oprit la minus multe grade pentru a plânge de mila unui cățel zdrobit. Doar ei, copiii ăștia pe nedrept acuzați de hidoșenie, erau capabili de atâta milă și omenie. Înarmați cu eterna pungă cunoscută ca aurolac, tot aceea care le-a dat și numele, micuții făceau dovada generozității și a omeniei. Nimeni, niciodată, nu va ști să spună numele lor, pentru a-l cinsti cum se cuvine.

Poliția a trecut nepăsătoare… Puținele mașini la fel. Copiii se încăpățânau să nu renunțe, însă, continuând să se agite și să reziste frigului care îi trimitea, rând pe rând, la dansul ritualic ce-l repetau seară de seară pentru a-i rezista gerului năpraznic.

Mi-a rămas în minte, din toată nebunia, un amănunt ce refuză cu încăpățânare să părăsească mintea asta tot mai bătrână și mai afectată de uitare. Copiii făceau tot ce se putea pentru a-l ajuta pe bietul animal în agonie. Fiecare își dădea cu părerea. Fiecare încerca să ofer câte ceva. Cățelul tremura din tot trupul și chelălăia, pradă unor dureri nebune. Din când în când se făcea câte o repriză de liniște, o tăcere ca aceea dinaintea celei mai fioroase furtuni. Atunci când unul dintre micuți s-a apropiat să mângâie tristul muribund cu care împărțea strada, frigul și nepăsarea celor din jur, câinele s-a întors și l-a mușcat de mână. Toate încercările lor de a-l ajuta au fost întâmpinate de mârâituri și încercări de apărare, total inutile și nejustificate, cel puțin din punctul nostru de vedere.

Am realizat că, orbit de propria-i durere, animalul avea impresia că toți cei din jur îi vor răul, că nu îl iubesc, că nu îl înțeleg, că au interese la fel de animalice ca ale celui care l-a lovit și l-a lăsat acolo. Copiii îi ofereau salam, mângâiere și șansa la viață așa cum se pricepeau ei mai bine, iar el îi asocia cu cauza suferinței.

M-am gândit atunci… Oare de câte ori nu procedăm noi înșine la fel? De câte ori nu mușcăm din mâna ce ni se întinde cu compasiune? De câte ori nu suntem orbiți de propria durere și acționăm dur și meschin, asemenea unui cățel rănit și prost?

În ultimele zile m-am regăsit în mișto-urile cretine ale unora. Pe Facebook, pe bloguri, în mesaje sau prin poze din alea cu mesaje colorate și fonturi ce nu se potrivesc, mi s-a transmis (ce e drept, la comun cu toți ceilalți) că sunt idiot pentru că m-am lăsat prins, din glumă, din compasiune sau whatever, în leapșa asta internațională a găleții cu gheață. Ironici, oamenii au făcut tot ce au putut mai bine pentru a discredita nu doar răspunsurile (mature sau nu) la jocul aparent nobil ce a traversat oceanul, dar și personalitățile celor ce s-au lăsat furați de el. Cel mai dureros a fost să observ încercarea parșivă de manipulare. Au folosit durerea altora într-o argumentație inutilă și în care au intrat neinvitați – ca musca în rahat.

Am strâns din dinți și mi-am reprimat reacția inițială. Nu vreți să știți ce cuvinte are omul Martzian, simplu și la fel de păcătos ca oricare, pentru pastorul sau pocăitul care incită la atitudini mizerabile în spațiul public. Pentru că, spre surprinderea mea, nu puțini au fost cei care au intrat în leapșa asta proprie și cu agendă diferită, cea a defăimării și a unei pseudo-indignări ironico-sfânțoace, lăsându-se momiți…

Acum m-am potolit. Mi-am reprimat mânia, deși încă mă roade nedreptatea.

Nu mai vreau să strig:ce te freacă grija, nesimțitule?”.

Nu mai vreau să le spun că sunt proști.

Pentru că, știm bine, nu grija (de alții) îi freacă atunci când fac pe deștepții online. Și nu, nu sunt proști, nici măcar atunci când ironia nu le iese, deși au încercat din răsputeri, de dragul unui extra like sau a traficului pe blogul personal, să se folosească de găleata din capul meu – devenită peste noapte obsesie și scuză pentru multele ore pe care le rup de la muncă și de la familie pentru a le dedica Facebook-ului.

Sigur, copiii mor de sete în Africa. Găleata mea de apă i-ar fi salvat…

Sigur, oamenii nu cunosc Vestea Bună și pier în păcat. Am irosit timpul și electricitatea pentru a mă filma în cadă, de dragul unei cauze în aparență nobilă sau a unui prieten bun care m-a provocat, în loc să folosesc timpul pentru altceva.

Sigur, nici nu am știut cum se fac studiile de către cei de la ASL sau nu am pus pe net o chitanță care să arate că am donat. Poate credeți că sunt penibil și prost sau ridicol prin acțiunile mele, iar revelația acestui fapt v-a fost muză și scuză pentru a vă da în stambă. Sunt poate mai puțin matur decât ați visat de la unul cu navă onlain.

Dar nu asumați, băi Gâgă, că nu îmi pasă, că iau durerea altora la mișto, că sunt omul de care nevastă-mea nu ar fi trebuit să se îndrăgostească! Habar nu aveți până unde poate merge limita umană a durerii și sper să nici nu o vedeți vreodată! Nu asumați, nu generalizați, nu trageți concluzii de pe urma unui fapt izolat. Și eu știu să mușc, dar nu știu cât contează la cei cu pielea tare.

Mi-a fost greu să înțeleg de unde aveți timp să contemplați atâtea găleți încât să vă irite într-atât de mult încât să tăbărâți ca ciorile nemâncate pe cadavru. Am realizat două lucruri și amândouă mă dor. În primul rând am înțeles că aveți prea mult timp liber. Și, în mod evident, îl spargeți iresponsabil pe rețelele de socializare. Nu vă judec. Din când când mai exagerez și eu cu asta și pățesc la fel, deci mă voi feri să critic. Îmi place să cred că mai puțin totuși, pentru că cei care plătesc sunt patronii, soțiile, copiii, prietenii de la care furăm timp – noi înșine în primul rând. Dar nu e tot. Problema e mult mai adâncă. Mi-am adus aminte de imaginea cățelului rănit. Am înțeles că, orbiți de propria durere și frustrare, mușcăm adesea în jur ca niște necuvântătoare agresive și sălbatice, pe alocuri și vocale. În spatele mârâitului agresiv al cățeilor de pe Facebook stau răni adânci și vechi, făcute de alții (sau auto-induse) cu mult timp înainte și pentru care noi suntem mușcați. Din păcate leapșa cu mușcatul va continua până se vor vindeca rănile sau până când veți muri de bătrânețe sau de ce va îngădui Domnul, tot mai singuri și tot mai otrăviți de amărăciune… Doar motivele aparente vor fi altele.

Dragii mei, înainte să mai aruncați cu vome, gratuit și iresponsabil, în cei care își permit să fie pentru o juma de oră, 2 minute sau câteva secunde copii ce visează că, jucându-se și dăruind, vor creea o lume mai bună, întrebați-vă… de unde ați strâns atâta ranchiuna? De ce ați îmbătrânit atât de urât? De unde ironia, răutatea și acritura cu care vă afișați în jur? De ce îmi spuneți că sunt prost, dacă nu mă cunoașteți? De ce îmi strigați că nu sunt destul de pocăit și că sunt imatur dacă nu m-ați vizitat niciodată acasă? De ce sunteți ”smardoi” de tip Mircea Badea, ascunși în spatele monitoarelor ce vă suportă freza acră în fiecare zi? De ce aruncați vorbe mari, folosind mârșav și plastic durerea și amărăciunea pură a celor aflați la mii de kilometri distanță, durere care ați văzut-o doar în poze? Nu ați fost martori la nici 2% din aia din propria țară! De ce, mă, de ce? Acum știți, în sfârșit, răspunsul…

Noi nu vă vom spune: ”marș”, deși ne-ați mușcat ca tonții!

Vom continua să vă iubim, ca pe niște căței răniți ce sunteți…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: