Fotbalul fără minge sau evanghelizarea fără pocăință…

Atunci când un grup de băieți, ieșiți afară să joace fotbal, au ajuns la teren, au descoperit că niciunul nu a adus o… minge. ”Lăsați mingea”, a zis unul dintre ei, nerăbdător. ”Haideți să începem jocul”! Atunci când Biserica încearcă să evanghelizeze înainte de a se pocăi e ca și când am juca fotbalul fără minge. Biserica poate face multe lucruri după ce s-a pocăit, dar nimic înainte de a se pocăi… (parafrazare după Vance Havner).

Suntem, adesea, martorii unor tentative pompieristice de ” echipare” a mai noilor veniți în biserică – fie că sunt adulți, tineri sau adolescenți – cu tehnici și informații menite să îi ajute să-și împărtășească ”credința” cu prietenii și colegii lor. Nimic mai lăudabil! Este neapărată nevoie ca omul lui Dumnezeu să cerceteze, să fie echipat, să fie pregătit să ”răspundă oricui îi cere socoteală de nădejdea care este în el” (1 Petru 3:15) Mai mult, Scriptura ne cere să propovăduim Evanghelia și să facem ucenici.

Atunci, mă veți întreba, care este, Martziene, problema ta?

Eu nu am o problemă. ”Noi”, creștinii, avem o problemă, atunci când încercăm să facem asta cu oameni care nu au avut parte de experiența regeneratoare a nașterii din nou. Și ei, cei care sunt puși într-o situație atât de ingrată, au o problemă cel puțin la fel de mare. Uităm că ei înșiși au nevoie să fie slujiți. Trimitem un orb să conducă un alt orb! Uităm că ei au nevoie de viață. Trimitem un mort să le vorbească altor morți despre viață!

(Isus) ”le-a spus şi pilda următoare: „Oare poate un orb să călăuzească pe un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă? Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul lui; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul lui. (Luca 6:39-40)

Bunica și mama lui Timotei, Lois și Eunice, ambele au fost credincioase. A fost nevoie, însă, ca Timotei însuși să aibă parte de o credință neprefăcută (2 Timotei 1:5) pentru ca el să poată să încredințeze și la alții, oameni de încredere, ce a auzit de la Pavel (2 Timotei 2:2).

Ipocrizia este, după părerea mea, cea mai mare problemă a bisericii zilelor noastre. Ea descurajează mai mulți oameni de la a se închina Dumnezeului adevărat decât vor putea vreodată să facă dușmanii declarați ai credinței. Eu însumi am trecut pe acolo. Am fost mai ipocrit decât voi toți la un loc! Și, uitându-mă în urmă, am plătit un preț mare pentru ea, atât eu, cât și cei pe care am încercat, îndemnat de biserică, să îi transform în prozeliți. Cel mai probabil că nici nu aș fi făcut-o dacă nu simțeam „sfânta” presiune a unora, oameni mari și cu mulți ani de credință în spate.

Parcă niciodată nu a fost mai actuală o paralelă decât cea între creștinul ipocrit și iudeul lui Pavel (Capitolul 1 din Romani), apostrofare dură care se termină cu o concluzie pe cât de tristă, pe atât de adevărată:

Căci „din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri”, după cum este scris. (Romani 2:24)

Să nu descurajăm, totuși! Soluția e simplă și la îndemână. Credința și pocăința care duc la nașterea din nou ar trebui să fie principalele preocupări pentru ucenicii noștri, nu să îi trimitem, carne de tun, fără armură și fără arme, într-o bătălie pentru care nu sunt pregătiți și în care nu vor avea nici o șansă.

Dumnezeu să aibă milă de noi și de micuții noștri ucenici!