D’ale COVID-ului – absurdități locale

Cică…

1. Nu au suficienți oameni la DSP, așa că nu mai fac față. Păi, băi, mai ANGAJAȚI! (Încă) mai avem tineri care pot ocupa locurile vacante. Nu vă așteptați ca două-trei persoane să facă minuni… Iar un stagiar sau un voluntar ”train-uit” este mai mult decât nimic, mai ales când vorbim de triaj. Cum poate Marea Britanie să facă anchetele epidemiologice doar cu voluntari, iar noi nu le permitem nici să răspundă la telefon?

2. Sunt prea mulți cei care sună, de aceea telefonul e mereu ocupat. Păi, băi există posibilitatea ca noile apeluri să fie puse ÎN AȘTEPTARE, nu să sune ocupat, astfel încât cei care apelează, chiar dacă așteaptă 2 ore, să își păstreze prioritatea în continuarea apelului. În ce țară bananieră trăim?

Mască sau botniță, potaie sau dulău?

Cineva râdea (și) de mine că port „botniță” (adică mască, dacă nu vă învârtiți printre naivii răutăcioși), deunăzi. După atâtea luni și după atâtea dovezi că se poate și mai rău, unii încă nu s-au trezit la realitate!…

Să nu mă înțelegeți greșit! Nici în varianta mea cea mai adormită nu aș putea accepta că se poate face o comparație relevantă între banala mască de protecție și botnița destinată celor mai buni prieteni ai omului. Însă, în ultima perioadă, mai ales de când am salvat doi căței abandonați la gunoi, sunt ceva mai sensibil când vine vorba de ei. Și, ca să rămân în același registru al figurilor de stil, mă gândeam la câte potăi fără stăpân, rupte de foame, pline de purici și căpușe, vânate de hingheri și singure, ar putea râde de „botnița” dulăilor din familii iubitoare, care, culmea, trăiesc, fericite și mai mult decât ele. O botniță care îi protejează pe alții. O botniță care le permite să rămâi lângă cei dragi și care apără de propriile greșeli. O botniță pe care o poartă doar în anumite circumstanțe și care reprezintă dovada grijii și semnul că există cineva căruia îi pasă de ei și de care lor le pasă.

Da, port mască! De ce?