„Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, SĂ-ŞI IA CRUCEA în fiecare zi şi să Mă urmeze.”
Pe marginea acestui subiect, cel al crucii, s-au scris de-a lungul anilor cărţi ce cu greu vor putea fi contabilizate. S-a predicat atât de mult, încât ai zice că nu mai este nimic de spus. S-a discutat şi s-a dezbătut cu frenezie în fiecare adunare creştină. Şi totuşi… este conceptul crucial care ascunde unul dintre cele mai importante secrete ale vieţii creştine de fiecare zi.
Pentru a înţelege semnificaţia actului prin care creştinul, care doreşte să vină după Isus, se lepădă de sine şi îşi ia crucea, aş porni de la a defini obiectul la care facem referinţă. Una dintre explicaţiile din dicţionar, care nu se duce direct la faptul că ea reprezintă simbolul credinţei creştine, prezintă crucea ca fiind „instrument de tortură, pe care erau pironiți osândiții la moarte (în antichitate).” Aproape orice copil, chiar şi fără prea mult exerciţiu la şcoala duminicală, ştie că Domnul Isus a fost ţintuit pe o astfel de invenţie a umilinţei, a pedepsei şi a morţii. Deşi fără păcat, a ales să se lase omorât din dragoste pentru omul păcătos, pentru a primi pedeapsa pentru păcatele mele şi ale fiecărui om.
Unii vor limita crucea la suferinţă. Suferinţa din timpul vieţii, prigoana, urmare a credinţei ce o manifestăm sau pur şi simplu ca formă de încercare a vieţii şi caracterului. Nu mă grăbesc să spun că nu este aşa. Crucea înseamnă suferinţă şi cumplită durere, dar nu orice suferinţă este urmare a purtării crucii. Mai degrabă ar trebui urmărită atitudinea inimii, manifestată prin voinţă, bune intenţii şi curăţie, pentru a cataloga suferinţa ca fiind generată de cruce. Suntem puşi în faţa unei alegeri dificile, care ne poate răpi uneori din confortul şi toropeala dulce în care ne complăcem de o viaţă. Trebuie să renunţăm nu la ceva sau la o parte din ceea ce avem ci la tot! Cel mai greu, trebuie să renunţăm la sine. Să trăim mânaţi de dragostea pentru Dumnezeu şi pentru semeni, acceptând preţul care trebuie plătit. Astfel, cu fiecare alegere a binelui, semănăm mai mult cu Hristos,
Mi se pare vital ca noi, creştinii, să nu reducem crucea, cu romantism şi simplitate, la o imagine ideatică, la o consecinţă involuntară a vieţii de credinţă. Crucea trebuie acceptată. Trebuie aleasă. Crucea umileşte. Crucea aduce durere. Crucea… omoară! Domnul Isus, atunci când a urcat pe crucea Lui, a urcat pentru a merge până la capăt şi asta se aşteaptă de la fiecare dintre noi. Ni se cere să murim faţă de păcat, dedicându-ne în totalitate ascultării de Dumnezeu. Şi născuţi din nou pentru o viaţă nouă, să facem dovada apartenenţei la un alt Stăpân decât păcatul, care ne-a robit în trecut.
„Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Galateni 2:20).
Crucea implică ascultare deplină şi conştientă de Dumnezeu, după modelul lui Hristos, care s-a făcut ascultător până la capăt. Implică cedarea controlului şi a frâielor propriei vieţi, lucru deloc lesne şi uşor de pus în practică. Odată ce alegem să procedăm astfel însă, un lucru fantastic se întâmplă. Începem să trăim o viaţă nouă, în intimitate şi dependenţă de Hristos, în care toate lucrurile lucrează spre binele nostru, a celor ce îl iubim pe Dumnezeu. Uneori, dedicarea noastră deplină şi moartea faţă de păcat, poate duce la moarte fizică. De la Ştefan încoace mulţi creştini au murit pentru credinţa lor. Trebuie să fim gata pentru orice, punându-ne încrederea în Dumnezeu. Motivaţia corectă pentru a ne lua crucea grea, dureroasă, umilitoare şi care nu dă posibilitatea de întoarcere, este dragostea, dar răsplata de la sfârşitul vieţii acesteia, merită orice efort.
Dumnezeu să ne ajute să alegem a ne purta crucea chiar acum!
DIN ACEEAŞI SERIE:
la martzianu' 