Știți cum se spune, în popor, că ”Dumnezeu are simțul umorului”? Ei bine, când am aflat că mai am doar câteva luni de trăit, m-am rugat intens și i-am spus lui Dumnezeu ca Woody Allen: „Nu am nimic împotriva faptului că voi muri, atâta timp cât eu nu o să fiu acolo când se întâmplă„! Se pare că Tatăl nostru chiar are simțul umorului, pentru că sunt aici, 18 luni mai târziu. Se pare că după ce au trecut cele 3 luni acordate de medici… nu am fost acolo. Cumva, am trecut mai departe, adunând secunde, ore, zile, luni, ani. Dumnezeu ”îmi dă zile cu împrumut”, cum frumos spune un om tare drag inimii mele. Și îi mulțumesc, mereu, pentru ele.
Astăzi stau în fața voastră ca un martor al harului nemărginit al lui Dumnezeu. În urmă cu un an și jumătate, viața mea a luat o întorsătură pe care nimeni nu și-o dorea și la care nu ne-am fi așteptat niciodată, atunci câna am fost diagnosticat cu cancer în stadiul 4. Prognosticul era sumbru, mi s-a spus că mai am doar trei luni de trăit. Din acele momente, și până azi, mi-am întors ochii spre Dumnezeu, nu întrebându-mă „De ce eu?„, ci „Cum pot să Te glorific prin aceasta?„, sau ”Cum pot face ca suferința asta… să nu fie în zadar?” Să las în urmă un miros frumos, de curaj, de victorie, de viață!…
Harul lui Dumnezeu s-a manifestat în viața mea și a familiei mele în moduri neașteptate. Chimioterapia, imunoterapia și diversele proceduri medicale, săptămânile de spitalizare, toate acestea au fost dificile, ducându-mă dincolo de ceea ce credeam că este durerea și limitele suportabilității suferinței umane. Dar am aflat, am știut, am simțit în fiecare zi că nu sunt singur în această luptă.
Puține sunt locurile unde vei găsi mulțimi mai pestrițe decât în magazinele și supermarketurile de pe la marginile orașelor. Acolo ai ocazia să înveți adevărata poezie urbană, în cel mai pur limbaj de mahala sau în cea mai eminesciană prezentare, ambele amestecate într-un amalgam de mirosuri și imagini.
Astăzi am avut parte de un moment înălțător în aventura mea de o jumătate de ceas, petrecută ”la shopping” într-un astfel de loc. Pe când scanam rafturile pentru a găsi cele mai bune oferte – ca orice bărbat responsabil și care a învățat ceva de la soția lui – privirea mi-a fost atrasă de o bătrânică, dusă de spate și uitată de ani, care intrase aproape cu totul într-un frigider de mezeluri. În timp ce cotrobăia înfrigurată printre produsele expuse, bătrânica întoarse capul și strigă pentru un domn din spatele meu:
– ”Drăguțule, vrei și tu salam din ăsta”?
Am făcut din instinct stânga împrejur, pentru a vedea cine este ”drăguțul”. Și, spre surprinderea mea, am văzut un bătrânel elegant și cu spatele drept, înalt ca un brad și cu părul cărunt. Avea o privire blândă, matură și o demnitate care te obliga la respect. I-am dat lejer 80 de ani și mai bine. M-am retras sfios la o parte și am văzut cum se apropie cu naturalețe de bătrânica agitată și îi răspunde, cu cea blândă voce posibilă:
Simt rece a toamnei de dor adiere, Când frunza se rupe și iarba îmi piere, Când vântul cu vlagă îmi bate in geam Și-mi spune: „mai știi cât de tineri eram?”.
O ploaie cu vise de tineri vioi, Naive portrete de super eroi, Uitată-i și ștearsă ca visul la prunci Prin vara toridă a deselor munci.
Privesc către cerul de nori obosit Și simt că va plânge de dor nesfârșit. Și-ar vrea să ne spună, cu-o grijă de tată: „Trăiți toamna asta o singură dată…„
„Să scoateți din sobă ce-i praf si cenușă, Căci iarna-i aproape, vă bate la ușă. Să puneți pe masă tot ce-aveți mai bun, Uitând de zăpadă, visând la Crăciun!
Și-atunci cand natura și viața vă-ngheață, Să credeți în viața de după viață: Din nou primăvara va curge duios Atunci când în casă îl ai pe Hristos.”
Zilele trecute l-am cunoscut pe domnul G. sau „Tataie” – cum îi spun toți cei de aici. Mi-a atras atenția încă de când am intrat în micul salon mirosind a urină și a boală care îngrămădește, fără pretenții, cinci paturi și tot atâtea suflete…
Tataie este o mână de om. E slab, atât de slab încât te duce cu gândul la o nălucă uitată de Dumnezeu pe pământ, printre oameni. Are vocea stinsă, lipsită de vlagă, dar tăioasă. Vorbind cu el, înțelegi imediat că a fost un om aspru la viața lui. Acum însă respiră greu, se mișcă greu, răspunde la fel. Tataie își trăiește, înfrânt, ultimele momente de viață. Nu trebuie să fii medic sau profet pentru a înțelege asta…
Într-o după amiază și-a chemat copiii, responsabil, ca să le dicteze cui rămâne ce din bruma de avere pentru care a muncit întreaga viață și pe care nu o poate lua cu el dincolo. Eu și ceilalți colegi de salon am asistat, stingheri, la dialogul lor. După ce au plecat, Tataie a rămas dând din cap, măcinat de gânduri grele, pentru care aș fi plătit oricât, din dorința de a ști cum să îi fiu de folos.
Am tot urmărit, din celălalt colț al salonului, cum se stinge cu fiecare oră care trece. Ieri încă mai putea să meargă, cu pași mici, ca un melc ce cară o cochilie mult prea mare pentru trupșorul său firav, gemând și luptând pentru fiecare centimetru. Părea o eternitate să ajungă la baie, unde se încăpățâna să meargă singur, din decență. De astazi nu mai poate face nici asta… E paralizat de rușine și de dorința de a nu lăsa mizerie in jur. Se simte umilit de faptul că depinde de ceilalți pentru orice are nevoie.
Trăim într-o lume plină de actori. Toți participăm, într-un fel sau altul, la acest spectacol zilnic al vieții. Pe o scenă uneori obscură, dar artificial iluminată, dăm, în fiecare zi, reprezentație după reprezentație. Ne perfecționăm rolurile – creștinul perfect, soțul iubitor, tatăl responsabil și înțelept – până la punctul în care ne confundăm cu propria mască. Devenim atât de buni, încât începem a ne minți pe noi înșine, negând, temporar, realitatea din spatele cortinei!
Ne hrănim cu iluzii…
Trăim pentru aprecierea celorlalți…
Creem un mit din noroi și din fum…
Suntem complici ai faptului că, în adâncurile inimii sau în spatele cortinei, falimentul se dublează. Durerea eșecului este depășită doar de impotența de a trăi la nivelul propriilor așteptări. Gongul de final se apropie, iar sentimentele ne sunt tot mai amestecate: pe de o parte ne încântă perspectiva uralelor și a aplauzelor la scenă deschisă; însă ne îngrozește realitatea din spatele măștii și perspectiva renunțării la ea…
Aproape uitată de cititorul modern, printre cărțile vechi și pline de înțelepciune ale Scripturii, se află o carte care strălucește prin povestea sa captivantă și prin mesajele sale puternice. Această carte este Neemia, o perlă din Vechiul Testament, care poate aduce lumina și îndrumarea necesară credincioșilor de astăzi. O veritabilă sursă de înțelepciune și o lecție de ”leadership”. Abia am încheiat de studiat cartea. Și, cel mai probabil, o voi relua curând… Dar mă gândeam să vă molipsesc și pe voi!
Neemia, eroul nostru, a trăit într-o perioadă tulbure, în timpul captivității babiloniene, când Ierusalimul se afla în ruine și poporul evreu era dispersat. Într-o zi, aflând despre situația dezolantă a orașului său natal, el a fost cuprins de o dorință arzătoare de a schimba acest lucru. Neemia a simțit chemarea lui Dumnezeu în inima sa, chemarea de a reconstrui zidurile Ierusalimului și de a aduce speranță și mângâiere poporului său.
Domnița Gherghinescu Vania a rămas în memoria publicului ca o muză celebră, femeia care a reușit să îi cucerească pe Blaga și pe Arghezi. Puțini sunt cei ce știu că viața ei a fost departe de cea a unei femei perfecte, de succes – în ciuda a ceea ce arăta. Orfană de mică, bolnavă de TBC și cu o predispoziție la a se îmbolnăvi – care a continuat și după ce a crescut, Dominica – după numele ei adevărat – a reușit cumva să devină, în ciuda faptului că era căsătorită, fructul oprit și cu atât mai mult tânjit de o întreagă galerie de artiști – scriitori, pictori, muzicieni… Și a reușit, privind spre sine și spre pământ mai mult decât către cer, să acopere geniul, să rămână în istoria literaturii doar pe lista scurtă a cunoscătorilor. Puțini i-au aflat profunzimea, sensibilitatea, puțini au trecut de trup și de etichete, pentru a da o șansă gândurilor ascunse. Puțini au reușit să primească în dar contribuția Domniței la ceea ce suntem ca națiune, ca familie a naturii umane…
”Când ești foarte tânăr, moartea este întotdeauna la alții” – spunea Domnița Gherghinescu Vania, unul dintre autorii care mi-au marcat adolescența. Nu am reușit să uit niciodată constatarea asta a ei. Acum ai 17, 18, 20 de ani și ai impresia că vei trăi o eternitate, aici, pe pământ. Părinții, bunicii, vecinii, se sting și mor în jurul tău, dar prea puțin te gândești că vei ajunge și tu acolo. Însă, dacă ai clipit, vine ziua în care îți dai seama că te-ai lăsat mințit de propria tinerețe efemeră. Că toți avem ceva în comun: mai devreme sau mai târziu, toți vom muri…
Mă văd și astăzi citind, din a ei ”Carte pierdută”, plânsetul resemnat al omului măcinat de singurătatea în comun:
”Uneori am impresia că dragostea e ca zăpada: atâta timp cât calci ușor, e frumos. Dar cum pui piciorul apăsat, adânc, totul se preface sub pași în noroi”…
Scriu mai puțin și mai rar zilele acestea…Nu o fac pentru că am mai puține de spus, ci tocmai pentru că înot în gânduri pe care simt că toată hârtia din lume nu le-ar putea cuprinde.
Ultimele luni mi-au fost ca o altă viață, diferită de tot ce am trăit până acum!
Am plâns mai mult, am râs mai des și mai bine, am iubit mai curat și mai profund, am cântat mai tare – chiar dacă, uneori, și mai fals. Am învățat să prețuiesc orice minut. Am regretat fiecare moment pierdut din trecut. Am descoperit că timpul este un dar care merită apreciat și investit cum se cuvine. Astăzi ești tânăr și ai impresia că poți risipi orice nor cu o simplă încleștare de pumn. Dacă ai clipit, însă, din oglindă îți va zâmbi un bătrân, obosit de ani, de boli și de greșelile vieții!
Am împletit victoriile cu momentele de descurajare. Am spus mai des adevărul, ca unul care nu mai are atât de mult timp pentru politețuri. Mi-am pierdut unii prieteni, dar mi-am făcut alții noi, mai mulți decât am avut vreodată. Unii mi-au devenit familie, după principiul biblic al prietenului adevărat care ”iubește oricând și în nenorocire ajunge ca un frate”.
De câteva luni bune, spitalul mi-a devenit a doua casă. Îi cunosc holurile și destinațiile lor sumbre – ca niște cărări ale durerii. Îi recunosc oamenii, îngerii și demonii. Îi învăț, de nevoie, limbajul. Îi îmbrățișez cultura și legile nescrise.
Un lucru pe care l-am observat, încă de la începuturi, este că aici pacienții nu răspund la salut altfel decât cu „sănătate” sau „să trăiești”. Parcă niciodată nu îți dorești mai mult sănătatea decât atunci când nu o mai ai. Și niciodată nu iubești mai mult viața ca atunci când ești la un pas de a o pierde!
Aici poți citi, fără cursuri și practică în psihoterapie, singurătatea și teama care si-au făcut casă în ochii umezi și rugători ai triștilor ce bântuie cabinetele, cerșind un strop de speranță și o zi în plus…
În mijlocul acestei lumi pestrițe, în care bogatul și săracul, intelectualul și analfabetul, frumosul și urâtul sunt frați în suferință, cei din jur ajung să-ți fie dragi. Durerea lor e și durerea ta. Îți devin a doua familie. Sunteți uniți de boală și amărăciune. Și împărtășiți, în tăcere sau în mijlocul poveștilor de viață – spuse ca să treacă mai repede interminabilele ore cu perfuzii – aceeași singurătate în comun.
Îmi amintesc o poveste pe care am citit-o odată și pe care inima îmi dă ghes să o împărtășesc și cu ceilalți:
Am pierdut fulgii de nea care ne luminau Seara de Ajun, troienele din stradă și chicotelile copiilor ocupați să facă oameni de zăpadă sau bulgări, ori să tragă, până la epuizare, săniuța după ei. Acum ne stau închiși în case, scufundați în telefoane și evitând cu orice chip mocirla tristă și aerul gri de afară.
Odată cu moartea bunicii, duse au fost gutuile din geam și mirosul turtelor pe care băbuța noastră dragă le cocea ca o albinuță în cea mai frumoasă dimineață a anului.
Acum totul este din plastic. Am pierdut mirosul de brad și bomboanele frumos colorate, din care noi, copiii, furam pe rând și care ne împodobeau sărbătoarea.
Nu ne mai bat colindătorii la ușă, iar cei care o fac vin cu texte penibile și cu ochii sclipind din dorința de a cerși un leuț în plus. Nici vorbă să le mai dai nuci și cozonac sau să colinde pe gratis un amărât blocat în casă – de boală sau de bătrânețe.
Cel mai sinistră mi se pare înlocuirea lui Hristos cu un X. Sărbătorind sărbătoarea, am uitat cum este să sărbătorim… Sărbătoritul. Și iubim mai mult ziua decât îl iubim pe Cel care s-a născut în ea…
Odată cu El, ne-am pierdut bucuria, speranța și luminițele din suflet, pe care zadarnic încercăm să le recăpătăm la prea scumpele târguri de Crăciun… Și mă doare un gând:
”Crăciunul fără Hristos este ca un foc fără căldură, pare luminos, dar nu încălzește sufletele.”
Opriți-vă! Nu-i datorăm nimic acestui sezon fabricat artificial și muls de cei cu interese economice. Crăciunul poate fi mai frumos într-o iesle împreună cu Hristos decât a fost vreodată în mall-rile suprapopulate sau în castelul lui Irod!
Puneți genunchiul jos, în rugăciune, și bucurați-vă de nașterea Pruncului Sfânt. Fiți buni și iubiți-vă semenii. Întâmpinați astfel Crăciunul și vă promit că veți descoperi adevărata bucurie!
………………………………………………………………………………
”Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni s-a dat și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii”. (Isaia 9:6)
O bună prietenă se întreba astăzi pe Facebook dacă mai există patriotismul care să ne facă să ne bucurăm că este Ziua Națională a României, în ciuda greutăților, a sărăciei sau a pandemiei care a trecut și care a lăsat urme grele în conștiința și în viața întregului mapamond… Și se referea la acesta ca la o falsă impresie a faptului că „Dumnezeu ne-ar fi făcut mai speciali sau ne-ar fi dăruit cea mai frumoasă țară” – o bucurie evident fabricată și nejustificată.
Îmi aduc aminte cum, pe timpul lui Ceaușescu, cu anumite ocazii ale unor zile importante, primeam liber câteva ore de la școală, cu promisiunea că mergem acasă și urmărim programul TV excepțional de peste zi – care se difuza cu acea ocazie. De regulă eram cam singurul dispus să respecte această înțelegere cu profesorii. Sora mea, colegii și toți cunoscuții preferau să facă cu totul altceva. Însă țin minte și nu voi uita niciodată, cu aceeași emoție întipărită în suflet, cum așteptam cu înfrigurare momentul acela în care se difuza imnul național și vedeam drapelul fluturând. Deși eram singur în cameră și nimeni nu era acolo să mă vadă, mă ridicam și, cu cea mai dreaptă poziție de care eram în stare, salutam solemn, militărește până în clipa când imnul se încheia.
Atunci când iubești, fiecare clipă petrecută în preajma celui drag este o continuă sărbătoare. Simpla prezență a destinatarului iubirii tale îți umple inima de bucurie și îți oferă senzația stranie că ai atins cerul; că devii o parte din el. Te hrănești din dragostea voastră binecuvântată și ai sentimentul că răspunzi, iubind, la o nevoie care nu poate fi potolită niciodată, la o foame ce se cere mereu satisfăcută: „foamea” lui Dumnezeu!
Cu astfel de gânduri în minte am tresărit la ceas de seară și m-am cutremurat la o întrebare a inimii, care mi-a pus în oase o răceală mai mare decât ar fi putut vreodată aerul câinos de afară să o facă:
„Dacă așa stau lucrurile… Cât de mult ne mai iubim noi soțiile, soții, copiii, prietenii, vecinii, săracii și triștii? Cât și cum ne mai iubim noi Creatorul?”
Uneori ajută să ne oprim din alergarea noastră frenetică și să ne punem întrebări din astea care nu ne plac. Fără să privești în oglindă nu vei putea niciodată să îți primenești chipul, să îl faci să arate la potențialul său maxim. Nu vei ști că ești murdar, că nu îți stă bine părul, nu vei vedea semnele timpurii ale bolii și vei uita că anii tăi sunt tot mai puțini pe pământ.
Și inima aia care, de la o vreme, îmi tot dă ghes să caut fața lui Dumnezeu, a continuat să mă întrebe:
„Iubești tu oare cu adevărat sau ai început să te răcești ca un trup inert al cărui viață se stinge cu fiecare clipă care trece?”
Pentru a începe să privești realitatea în față, pentru a ști unde stai și cum ești, este suficient să începi prin a-ți da răspuns la niște întrebări simple, exersând (poate) cea mai teribilă sinceritate – aceea față de propria persoană:
„Cât și cum a fost timpul pe care l-ai dăruit celor dragi în ultima vreme? Cum a fost timpul tău cu Dumnezeu?”
Atunci când ești doar fizic acolo, lângă ei, dar mintea îți zboară în altă parte… nu se pune! Tu nu ești prezent… Nu înfăptuiești actul divin al iubirii! Altceva este mai important pentru tine. Contezi mai puțin decât o poză – pe care cei dragi ar strânge-o la piept, liniștindu-le, pe cât posibil, dorul de tine. Ești icoana ștearsă și rece a celui care ar fi trebuit să spună „te iubesc” și a uitat să o facă…
Vei ști, cândva, că imaginea printată a celui pe care îl iubim nu va reuși vreodată să rănească și să umilească mai tare decât prezența fizică ce a fost golită de esența ei. Nimic nu doare mai tare decât singurătatea în comun și ipocrizia care te minte că îi pasă! Și uneori nu reușim să apreciem cu adevărat ceva sau pe cineva decât atunci când l-am pierdut…
Doamne, ajută-ne să iubim ca Tine!
……………………………………..
“Cine nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste”. (1 Ioan 4:8)
Dragostea nu are vârste, sezoane și toane! Dragostea urmărește binele și bucuria celuilalt, în detrimentul propriului confort și în ciuda așteptărilor personale. Sfânta Scriptură ne învață că dragostea… nu va pieri niciodată!
De mulți ani, în preajma Crăciunului, familia noastră a făcut o promisiune: să meargă, de fiecare dată, cu mesajul speranței, frumos ambalat într-o cutie, într-o masă caldă și cu o vorbă bună, la cei mai neprivilegiați dintre noi. Nu avem altă motivație decât dragostea pentru semeni și dorința de a dărui… bucurie!
Nu ne vom opri nici anul acesta! Dăm startul campaniei ”Bucurie de Crăciun” – care în mai puțin de o lună va bate la ușile și la inimile copiilor din ghetourile din Rahova – Ferentari și ale părinților lor.
Ca de obicei, (ini)moșii implicați în organizarea campaniei au mers din ușă în ușă și au colectat scrisorele de la copiii care au fost cuminți… sau care promit că vor fi de acum încolo.
Nu este nimic romantic sau înălțător în lupta cu cancerul! În loc de supereroi, cai albi și Feți-Frumoși, ai parte de o experiență murdară, de tranșee, de șanțuri presărate cu multe eșecuri și umilințe. Te târăști pe coate și genunchi, te ridici și apoi aluneci la loc.
În fiecare zi descoperi (pentru a câta oară?) că ceea ce știai despre limita durerii, a suferinței, a suportabilității sau a „puterii omenești„, era doar o primă etapă din drumul anevoios pe care ești forțat să îl parcurgi acum.
Sunt zile sau ore, ce-i drept tot mai rare, în care Soarele pare a răsări și pe strada ta, încă de dimineață. Atunci tragi aer în piept, te îndrepți de spate și simți că poți să te ridici până la cer, să te scuturi de toată povara. „Luminița de la capătul tunelului” nu mai pare a fi doar o altă „Fata Morgana„. Credința în victorie îți este restaurată.
Însă, de cele mai multe ori, ești nevoit să te târăști prin mocirla tranșeelor, măcinat de întrebarea:
„Doamne, oare cât poate un om duce? Până unde mai pot merge așa?”
Sunt acele ore și zile în care, dacă este să îl parafrazez pe bătrânul Tolkien, „te simți lipsit de vlagă, ca untul întins pe o bucată prea mare de pâine”…
Astăzi am început tratamentul (chimioterapie și imunoterapie) la Institutul Clinic Fundeni. Am avut ceva emoții, văzând bâlbâiala cadrelor medicale. Timpul trecea și noi nu reușeam să intrăm. Apoi, după ceva așteptare, am înțeles: se făceau verificări. Toți erau șocați de faptul că cineva (un om, un înger, un anonim) a donat medicamentul care costă peste 10.000 de euro la o singură ședință. Pentru că, din nefericire, acesta încă nu este parte din protocolul de la noi pentru tipul de cancer pe care îl am eu.
Am avut suficient timp la dispoziție să mă îngrijorez și să privesc în jur… Cu șira spinării înghețată, am fost impresionat de privirile umile, resemnate, triste, golite de sens ale celor care vin la spital ca la duhul din lampă care a uitat să mai iasă. Și, în ciuda propriilor dureri, m-am simțit, dintr-o dată, binecuvântat. Este mare lucru să ai speranță! Să știi că Dumnezeu există. Că te iubește. Că sute, poate mii de oameni – parte din familia Lui – se roagă pentru tine și sunt gata să participe la povara ta. Și, mai mult decât orice, să ai siguranța că dincolo de viața aceasta, dincolo de moarte, tu nu vei dispărea în neant, ci vei fi împreună cu ei o eternitate. Că te vei bucura cu Cel care le promite celor ce cred în El că:
„El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”(Apocalipsa 21:4 VDC)
Dumnezeu mi-a spus încă o dată, astăzi, că mă iubește. Când am realizat asta, mi-a fost rușine de mine și de toate acele momente în care m-am îngrijorat la gândul zecilor de mii de euro care vor trebui plătiți pentru tratamentul acesta.
Experiența de acum îmi readuce în memorie o altă situație din viața mea, poate prima în care am strigat la Dumnezeu, în nevoie. Se întâmpla în urmă cu peste 20 de ani, pe vremea când lucram la Centrul Social Speranța, îngrijind copiii nimănui din canalele de la de Gară…
În așteptarea săptămânii viitoare, când, la o clinică din Viena, vom lua decizii importante cu privire la tratamentul cel mai potrivit pentru boala care, de mai bine de o lună, este parte integrantă a realității în care trăiesc, aleg să mă opresc și să mă uit adânc în inima mea. Să privesc la greșelile trecutului și să învăț din ele, să mă bucur de deciziile bune, să găsesc pace în speranța care nu mă lasă să cedez, să disper. Și, de ce nu, să răspund la întrebarea nerostită: de ce, în ciuda circumstanțelor, am o inimă plină de bucurie?
Românul, ca și evreul, ca și alte popoare ale acestei lumi, centrează o mare parte a artei, a culturii, a tradițiilor sale pe inimă. De la celebrele ”Of inimă tu n-ai minte deloc”, ”Inimă nu fii de piatră”, ”Inima mea bate, bate pentru tine”, ”Săracă inima me” la ”Inima” lui Tzancă Uraganul (ei, hai, că am ceva cultură muzicală!) sau la „My heart will go on” din Titanic, acestea sunt doar câteva exemple la care mă gândesc atunci când vă vorbesc despre inimă, alături de multele referințe din Sfânta Scriptură.
Și totuși…
”Inima” din cântecul nostru nu este acel organ situat în cutia toracică, cu rol vital în circulația sângelui și susținerea vieții, cel de care uneori (sau unii) ne batem joc la orice vârstă, mâncând nesănătos, consumând alcool sau ducând vieți în care stresul este element de bază.
Nu!
Atunci când spunem ”inimă” ne referim, de cele mai multe ori, la emoții și sentimente, la natura noastră interioară. Biblia, când o pomenește, se referă și la gândire, la rațiune, la voință, fără a exclude emoțiile – determinante uneori, nu-i așa? ”Inima” este, de asemenea, depozitarul înțelepciunii (atâta câtă avem) ori sursa a ceea ce scoatem pe gură. Cred că e safe să spunem că ”inima” reprezintă esența a ceea ce suntem fiecare dintre noi.
Toamna este anotimpul meu preferat. Nu știu dacă are legătură cu realitatea că m-am născut astăzi, de ziua mea, în urmă cu fix 46 de ani. Atunci era vineri. Acum e sâmbătă. Nu că ar conta prea tare…
Mai sunt și alte schimbări, în afară de faptul că pe vremea aia nu aveam barbă… Nu mă voi referi la toate. Nu aș avea timp, nici în următorii 46, să scriu tot ce s-a întâmplat, ce am trăit, ce am simțit până acum.
Am aflat că cei născuți între 1965 și 1980 fac parte din „Generația X”. Că așa au vrut unii cercetători, oamenii de marketing sau de media să le zică. Deci sunt un „X” pe planetă, un ilustru… necunoscut.
Lucky me!
Cea mai mare realizarea a vieții mele a fost momentul care mi-a schimbat destinul, cel în care m-am întâlnit cu Hristos – după care nu am mai fost niciodată la fel. Bucuria, speranța, dragostea au luat locul depresiei, temerilor și egoismului cu care toți ne naștem. Pe locul doi stă alegerea celei mai bune soții pe care cineva și-ar putea-o dori. Pe locul trei e Alin, copilul special care nu a crescut în burta mamei sale, ci în inimile ambilor părinți…
Privind în urmă, realizez că am trăit în acești 46 de ani mai mult decât alții într-o viață. Am fost un copil cu multe calități. Și cu multe defecte. Un spirit sensibil și critic în egală măsură. Un visător și unul gata să ia inițiativa pentru ca visul să coboare în realitate.
Câteva lucruri inedite pentru cei ce nu mă cunosc:
Participând la discuția generată de o întrebare pusă online, m-am trezit plecat din nou cu mintea într-o călătorie în timp, către acel moment în care am aflat, pe propria-mi piele, care este cea mai puternică armă pe care creștinul o are la dispoziție, pentru orice situație conflictuală și pentru orice om care îl dușmănește. Voi împărtăși acea experiență și cu voi, prietenii mei, ca să nu fiu nevoit o scriu de două ori…
Sunt ceva ani de atunci. Lucram cu copiii și tinerii străzii, la Centrul Social Speranța, undeva aproape de Gara Basarab. În ciuda aparențelor, eram destul de fraged, la început de drum pe calea credinței. Încă nu știu cum de am reușit să fiu acceptat să lucrez în acea echipă faină, care pentru mine părea formată doar din super eroi, oameni la care priveam de jos în sus. Fiecare zi de lucru împreună părea un curs al unei școli a caracterelor și ne oferea o nouă provocare.
Eu eram lucrătorul care, la începutul programelor, trebuia să se asigure ca beneficiarii noștri nu au voie să intre în centru dacă sunt prinși cu droguri, alcool, arme albe, etc. Sau că cei penalizați, din varii motive – cea mai frecventă fiind violența – nu vor avea acces pe perioada restricției. Nu mă întrebați de ce. Poate pentru că eram singurul nebun care nu se temea de bătaie. Ca să fiu sincer până la capăt, mi se mai spunea și ”Maricica” pentru că, în pauzele dintre mese (5-6 serii pe zi, uneori cu peste 50 de persoane la masă), tot eu eram și cel mai eficient spălător de vase. Îmi amintesc și astăzi cum una dintre fetele de pe stradă, intrigată de faptul că un băiat face slujba asta, mă apostrofa cu glas tărăgănat și profund indignată, ori de câte ori mă vedea în chicinetă frecând cu zel la farfurii și tacâmuri. Legănându-și repetitiv, înainte și înapoi, întreg corpul și mușcându-și mâna cu putere, băga capul pe fereastra decupată în ușă și îmi striga:
Doza de mea de căldură sufletească a venit astăzi printr-un bătrân care, de săptămâni bune, se deplasează zilnic la spital și își îngrijește, până la jertfă, soția imobilizată. M-a căutat special în salon, dorind să își arate recunoștința pentru televizorul pe care l-am instalat în rezerva folosită de partenera sa de viață.
„Am vrut să vă mulțumesc special. Nu am mai văzut-o de mult pe soția mea atât de fericită!”…
M-am simțit rușinat și smerit la abundența de cuvinte frumoase cu care am fost descris. Pentru mine efortul a fost atât de mic, având în vedere câți dintre prietenii mei s-au implicat și au fost dispuși să ajute!
I-am spus că, fără falsă modestie, trebuie să îi mulțumească doar Lui Dumnezeu! Eu nu aș fi putut niciodată să am inima atât de plină de compasiune pentru oameni pe care nici măcar nu îi cunosc. El, Dumnezeul despre care Sfânta Scriptură spune că este dragoste, mi-a umplut sufletul și de la El m-am molipsit.
Impresionat și eroic de modest, bătrânul care se luminează la față și radiază de căldură sufletească ori de câte ori vorbește despre soția sa, mi-a împărtășit că sunt împreună de 55 de ani. Niciodată nu au încetat să se iubească. Iar acum, deși el însuși este slăbit de vârstă, făcând eforturi să se miște, a ales să se dedice, cu toată ființa și până la ultima suflare, pentru a se asigura că jumătatea sa este bine.
În urma discuției cu un prieten drag, pe care îl admir și îl iubesc ”fără număr”, m-am trezit așternând pe foaie gânduri și experiențe personale din momentele cele mai grele prin care am trecut în anii de călătorie pe calea cea strâmtă – din acele perioade de ”secetă” spirituală… Le împărtășesc și cu voi, cu mențiunea că nu am reușit să ating nici 10% dintre lucrurile pe care le aveam în inimă:
………………………………………………………………
Viața creștinului este presărată cu suișuri și coborâșuri; cu momente de glorie, în care simți, aproape fizic, prezența sfântă și binecuvântată a lui Dumnezeu dar și cu văi adânci, secetoase, care te macină de vlagă, amenințând să te doboare.
Sunt zile, luni sau ani în care te trezești cu bucuria de a trăi, mânat de încrederea că vei face lucruri mari pentru Creatorul tău. Iubești și te simți iubit. Totul pare că se leagă. Sufletul îți vibrează, ființa îți clocotește și simți ca și cum fiecare bătaie de inimă este o melodie de dragoste dedicată Lui Dumnezeu. Îi vorbești și El îți răspunde. Îi ceri și descoperi cu uimire că El așteaptă cu anticipație să îți ofere un răspuns, deja pregătit. Simți că întreaga ființă îți este conectată la cer și că nimeni nu o poate smulge de acolo.
Timpul trece greu atunci când, bolnav, operat și experimentând durerea, ești nevoit să stai ore în șir pe un pat de spital. Cu ochii în tavan sau numărând picăturile care curg din perfuzie, așteptarea, îngrijorarea și senzația de disconfort general te trec prin tot spectrul de stări emoționale negative.
De săptămâna aceasta, Marzianu și AsociațiaHope Rescue Centre le vor aduce un pic de alinare zecilor de bolnavi ai secției de Chirurgie Generală a Spitalului Fundeni, utilând saloanele și rezervele ei cu televizoare performante. Deși pare puțin, vă asigurăm că ele vor contribui, semnificativ, la îmbunătățirea stării celor internați, prin oferirea unei alternative plăcute de petrecere a timpului în spital.
Nu mai puțin de jumatate dintre televizoare au fost deja acoperite, prin bunăvoința multora dintre cei care au răspuns primului nostru apel. Cei care doriți să vă implicați, vă invităm să o faceți, donând orice sumă prin intermediul site-ului nostru:
Se împlinește în curând o lună de când am fost smuls, aproape fără avertisment, de lângă cei dragi și din căldura căminului în care, de nici doi ani, am decis că vom fi… acasă! Medicul m-a privit în ochi, după ore de investigații și mi-a zis verde în față cu o privire hăituită de neputință și de frustrare:
”Ai cancer”…
Vestea bolii de care sufăr, comunicată brutal și neașteptat, avea să schimbe radical modul în care viața mea pe acest pământ va arăta de acum înainte. Și a lovit ca un ciocan în moalele capului…
Cei mai mulți oameni se tem instinctual, aproape compulsiv, de moarte. Frica de neprevăzut, de ce va fi „dincolo”, ne paralizează și ne determină să ducem instinctul de supraviețuire la un nou nivel, unul care riscă să altereze valori, principii, să distrugă caractere. De aici multe dintre milioanele de drame ale istoriei.
Sunt un om binecuvântat. Eu nu m-am temut, nici o clipă, de moarte. Sufletul mi-a fost invadat de pace, încă din primele clipe ale șocului inițial. Nu poți fi creștin și să te temi de întâlnirea cu Creatorul Tău, despre care nu știi multe – dar despre care ai certitudinea că te iubește. Inima mi s-a aprins, cu un freamăt uluitor, la gândul ce părea să fie auzit de toți cei din jur:
„Aici se va încheia pentru tine, călătoria pe acest pământ. Se fac pregătiri pentru serbarea în care vei fi prezentat, în sfârșit, înaintea Dumnezeului tău. Ești gata?”
Astăzi am decis să fac o faptă bună! Îi voi râde bolii în față și mă voi da peste cap pentru a le aduce un pic de alinare unor semeni care trec prin suferință. Pacienți operați de afecțiuni grave, care sunt nevoiți să stea săptămâni în șir cu ochii pironiți în tavan. Timpul trece atât de greu când ești într-o astfel de poziție! Am învățat-o pe propria piele…
Am privit destul! Am deplâns destul situația grea din spitale. Dar astăzi mi-a ajuns. Pot face ceva și nu voi rămâne indiferent! Poate că însăși venirea mea aici are un scop. „Luminează deci acolo unde ești” – spune un cântecel pe care îl învățăm cu copiii.
Concret, am decis să utilăm, prin intermediulHope Rescue Centre , toate saloanele secției de Chirurgie Generală IV cu televizoare. Nu peste un an, nu peste o lună, ci acum. Azi. Și nu doar pentru sutele ori miile de pacienți din viitor, ci și pentru aceștia, pentru prietenii mei.
Vă dau și vouă posibilitatea de a vă implica, dacă doriți. Să credem, împreună, în minuni! Să ne bucurăm de faptul că se poate. Că va rămâne ceva palpabil în urma noastră!
Cum mă puteți ajuta, concret:
1. Cu un sfat. Caut să achiziționez 10 televizoare: 6 dintre ele de dimensiuni medii (80-81 diagonală) – pentru saloane și 4 mai mici pentru rezerve. Sunt interesat de calitate cât mai bună, la prețuri decente. Provocarea stă în ecran. Acesta va fi poziționat contra luminii (deci trebuie să aibă o luminozitate bună) și central în saloane (asta implică un unghi de vizibilitate laterală bun, pentru ca imaginea să poată fi urmărită din toate paturile). Vă rog să sugerați doar ceea ce ați încercat personal.
2. Financiar. Vedeți? Odată ONG-ist, mereu ONG-ist. Puteți contribui, cu orice sumă, prin intermediul site-ului nostru: http://hrc.org.ro/persoane-fizic . Aveți acolo toate datele necesare, pentru a dona în cont sau cu cardul online.
Pentru a dona prin Revolut, puteți folosi contul @carolm2uth, telefon 0727371166 (Marian Zaharia). Mulțumesc Lucian Balanescu pentru sugestie.
Refuz să cred că, atâta timp cât suntem în viață, nu putem face lumea din jurul nostru un loc mai bun. Trebuie doar să credem și să ne unim forțele.
Puteți să îmi scrieți în privat pentru mai multe detalii sau sugestii.
Direct de pe patul de spital, care îmi va mai fi locuință cel puțin pentru o vreme, astăzi îmi propun o mică evadare înapoi în timp, undeva prin 98-99, la începuturile slujirii mele pe stradă. Și vă invit să călătorim împreună – în vizită la Centrul de la Basarab unde, un grup de tineri nebuni și entuziaști, înotau împotriva curentului și își puneau zilnic viața în primejdie de dragul celor uitați de societate, de Guvern, chiar de biserică, uneori…
………………………………………………………………
Pentru unii, străzile din București au fost ca o junglă. O junglă de asfalt, în care te puteai mișca doar în limita dictată de diferitele grupuri si găști de oameni ai străzii. Un labirint în care, dacă ignorai regulile nescrise, plăteai un preț greu de imaginat. Pentru alții ele au fost un iad care, încet încet, s-a mutat în interior și care îi va bântui pentru tot restul vieții.
Cel mai dificil de dus era pentru cei mici. Ei au fost mereu o marfă, obiect al folosirii egoiste și murdare, ori sursă de venit pentru cei mai mari, mai puternici. Fiecare colț de alee, fiecare gură de canal, fiecare tufiș sau umbră a nopții, orice se putea transforma într-o capcană. Trebuia, mereu, să găsești noi moduri de supraviețuire, să dai tot ce poți pentru o portiță de scăpare.
Îmi amintesc că, într-una din ieșirile noastre de dimineață – o dimineață rece și udă de sfârșit de toamnă, am cunoscut o fetiță de nici 12 ani, poate cea mai tristă ființă pe care v-o puteți imagina. Era expresia vie a nefericirii – pe care o puteai doar intui, în lipsa oricărei expresii pe chip. Un înger trist.
Am tras deoparte pe cineva din grupul lor și i-am șoptit:
(Pentru cei care se întreabă „ce am”, cum sunt și de ce sunt cum sunt)
Trăim într-o lume care, asemenea râurilor și lacurilor patriei, pare să sece treptat și să le lase locuitorilor ei tot mai puțin spațiu în care să respire și să trăiască în liniște și pace. Problemele ei par să nu se mai încheie. Deschizi televizorul și auzi mereu scenarii apocaliptice. De unele râzi, pe altele le ignori și le arunci mânios în coșul cu „fake news”. Ne contrazicem pe marginea lor, rupem relații și prietenii de o viață. Iar, după o vreme, avem surpriza să găsim sâmburi de adevăr chiar și în ceea ce părea a fi o mizerie fără sens. Și regretăm că am dat totul pe nimic.
Războaiele par să nu se mai termine. Cu cât suntem mai „civilizați”, cu atât sunt mai sângeroase. De unele ne-a durut în cot până mai ieri, pentru că erau departe. Egoismul și nepăsarea nu dor, dar ucid. În masă. Însă atunci când războaiele ajung lângă noi, ne activăm și strigăm:
(ce se vede noaptea de la fereastra salonului din spital)
Nu dorm. Cânt. Cânt, plâng, mă rog, zâmbesc și o iau de la capăt!
„A venit toamna, Acoperă-mi inima cu ceva,
Cu umbra unui copac
Sau mai bine cu umbra ta…
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
Că au să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
Că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
Și el o să se închidă cu o frunză de pelin.
Și atunci mă apropii de pietre și tac,
Iau cuvintele și le înec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
Într-o dragoste mare…”
(„Emoție de toamnă”, de Nichita Stănescu)
Emoții amestecate de toamnă, în primele ore ale anotimpului meu preferat. Și, totuși, pentru prima oară de când mă știu, toamna îmi pare că ar veni prea devreme. Au rămas atât de multe lucruri neterminate în vara care tocmai s-a încheiat!…
Dar cu cine să te cerți? Cu tine însuți? Râul vieții continuă să curgă. Și nu poate să îl oprească decât o secetă nesfârșită, seceta aia crudă care scoate la iveală tot ce a ascuns peste ani în albia sa, tot ce va lăsa în urmă pentru ploile ce vor veni.
Și uite-așa a decurs întâlnirea adolescentului care eram ieri cu cel ce am ajuns să fiu astăzi. Și s-a încheiat, subit, odată cu venirea zorilor, tot la piciorul crucii:
„Răspunde-mi când strig, Dumnezeul neprihănirii mele, scoate-mă la loc larg când sunt la strâmtorare! Ai milă de mine, ascultă-mi rugăciunea!(Psalmul 4:1 VDC)
Unul dintre cei care ne-au terorizat toată noaptea, sforăind până când am avut impresia că se sparg termopanele la salon și condimentând totul cu discursuri sporadice în somn, se ridică într-o rână spre ziuă, își pironește ochii pe altul care, bietul, a îndrăznit și el să i se alăture, și răbufnește:
Cele mai frumoase amintiri, din cei peste 25 de ani de slujire, le am de la centrul unde lucram cu „copiii străzii” din București. Erau anii aceia în care oamenii dormeau cu zecile de mii pe străzi, ca niște animale fără stăpân. Ignorați de întreaga lume civilizată. înfometați, speriați, abuzați în fel și chip, cei mai mulți erau dependenți în ceea ce privește supraviețuirea de sandwichurile cu parizer pe care le ofeream în fiecare seară – direct la buza canalului sau acolo unde știam că este fiecare dintre ei.
Au fost perioade în care ajungeam și la peste 450 de „boschetari” într-o singură zi. Urăsc eticheta asta nedreaptă, dar așa îi știau toți. Ei înșiși se prezentau astfel în discuțiile cu noi. Îi cunoșteam pe nume, pe fiecare în parte. Le știam – pe cât era posibil și îndrăzneau să le împărtășească – poveștile de viață, visele, speranțele, dezamăgirile, temerile. Știam când vin și când pleacă, îi căram în spate la spital, atunci când ambulanța refuza să îi ducă – „pentru că put”. Aflam primii când sau dacă mor și devin eroi de nimeni cunoscuți…
Predicam Evangelia, cu disperare, la gândul perisabilității lor. Și ne rugam pentru ei, în fiecare zi, cu inimile aprinse ca niște torțe care refuză să se stingă, alimentate de o putere inexplicabilă, motorul care ne ajuta, în fiecare dimineață, să o luăm de la capăt.
Astăzi mi s-a întâmplat un lucru extraordinar. Când toți bolnavii au ieșit din salon, un domn mai în vârstă m-a oprit și m-a întrebat:
-„Marian, ești credincios, nu-i așa”?
Am avut un șoc. Nu am vorbit niciodată, cu dânsul, despre credința mea. Vremea evanghelizărilor cu japca pare că a trecut. Oamenii s-au săturat de creștini cu gura mare și cu o mărturie care dezamăgește. Așa că am ales să mă rog în tăcere ca Dumnezeu să-mi deschidă uși pentru a-i încuraja pe cei din jur. Și să las ca dragostea lui Hristos să se vadă prin acțiunile mele. Să le ascult poveștile de viață, chiar dacă sunt presărate cu înjurături și obidă. Să îi întreb despre visurile și temerile lor, să le fiu aproape. Dar parcă nu mă așteptam să fie așa de curând…
I-am confirmat.”Da. Sunt”. Și domnia sa, vădit tulburat, m-a întrebat:
Adesea, bărbații se tem de ace… Bine, se tem ei de mai multe lucruri, pe care nu le recunosc, dar e suficient să scoți un ac pentru a recolta câteva picături de sânge și îi vei vedea cum se îngălbenesc. Pentru că ieri postam o ilustrație personală care implică vaccinarea, astăzi voi merge pe aceeași linie și vă mărturisesc faptul că nici eu nu sunt diferit. „Dau din casă” de dragul adevărului și sper că nu veți râde prea mult de mine… 😊
Încă din pruncie, am dezvoltat o teribilă fobie față de ace. Ani de zile am refuzat să merg la analize, de teama unui episod care mă va da de gol și care va spune lumii că „ditamai omul” se teme de un biet acușor.
Într-unul dintre anii în care eram directorul unei organizații creștine, cu aproape două decenii în urmă, s-a luat decizia că toți angajații trebuie să-și facă, urgent, analizele. Fără excepție. Am trimis un comunicat sobru și ferm, în care i-am anunțat că, fără scuze, toți vor merge, încolonați, la clinica unde urmau să se recolteze problele biologice.
Dana, care pe atunci nu îmi era soție, ci prietenul nedespărțit care mă cunoștea mai bine ca oricine, s-a aplecat către mine și mi-a șoptit, cunoscându-mi problema:
-„Ești conștient că și tu trebuie sa faci asta, nu-i așa?”
Atunci când trecem prin suferințe și încercări ce par mai grele decât am crede că putem duce, este omenește să ridicăm privirea către cer și să întrebăm:
-„De ce, Doamne?”…
Unii se vor repezi să ne certe și să ne spună că nu se cade. Că trebuie să ne educăm în a ne reprima orice emoție negativă, că doar așa L-am onora pe Domnul. „Nu se cade, nu e bine”… Aceștia, îndrăznesc să spun, încă nu L-au cunoscut pe Dumnezeu atât de intim și de profund cum își dorește El. Și nu au înțeles niciodată că Împăratul cel înfricoșător este și un Tată iubitor…
Dacă te întrebi și tu „de ce”, atunci când simți că Dumnezeu te-a părăsit, și nu îl poți înțelege, nu te teme! Ești într-o companie selectă. Mulți alții au făcut-o. A făcut-o Habacuc, numit, pe nedrept, „Toma necredinciosul al Vechiului Testament„. A făcut-o Iov, cel credincios până la încăpățânare. A făcut-o David, omul după inima lui Dumnezeu. A făcut-o Iisus, atunci când, cu ultimele suflări, a strigat către Tata:
„Eli, Eli, Lama Sabactani?”, „Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit”?
Nu au suficienți oameni la DSP, așa că nu mai fac față. Păi, băi, mai ANGAJAȚI! (Încă) mai avem tineri care pot ocupa locurile vacante. Nu vă așteptați ca două-trei persoane să facă minuni… Iar un stagiar sau un voluntar ”train-uit” este mai mult decât nimic, mai ales când vorbim de triaj. Cum poate Marea Britanie să facă anchetele epidemiologice doar cu voluntari, iar noi nu le permitem nici să răspundă la telefon?
Sunt prea mulți cei care sună, de aceea telefonul e mereu ocupat. Păi, băi există posibilitatea ca noile apeluri să fie puse ÎN AȘTEPTARE, nu să sune ocupat, astfel încât cei care apelează, chiar dacă așteaptă 2 ore, să își păstreze prioritatea în continuarea apelului. În ce țară bananieră trăim?
Cineva râdea (și) de mine că port „botniță” (adică mască, dacă nu vă învârtiți printre naivii răutăcioși), deunăzi. După atâtea luni și după atâtea dovezi că se poate și mai rău, unii încă nu s-au trezit la realitate!…
Să nu mă înțelegeți greșit! Nici în varianta mea cea mai adormită nu aș putea accepta că se poate face o comparație relevantă între banala mască de protecție și botnița destinată celor mai buni prieteni ai omului. Însă, în ultima perioadă, mai ales de când am salvat doi căței abandonați la gunoi, sunt ceva mai sensibil când vine vorba de ei. Și, ca să rămân în același registru al figurilor de stil, mă gândeam la câte potăi fără stăpân, rupte de foame, pline de purici și căpușe, vânate de hingheri și singure, ar putea râde de „botnița” dulăilor din familii iubitoare, care, culmea, trăiesc, fericite și mai mult decât ele. O botniță care îi protejează pe alții. O botniță care le permite să rămâi lângă cei dragi și care apără de propriile greșeli. O botniță pe care o poartă doar în anumite circumstanțe și care reprezintă dovada grijii și semnul că există cineva căruia îi pasă de ei și de care lor le pasă.
Adesea omul se plânge că nu îl cunoaște sau că nu îl înțelege pe Dumnezeu… Ați citit vreodată povestea păpușii de sare? Este frumoasă și plină de semnificații, la orice vârstă. Și vă poate ajuta să aflați cum puteți să îl cunoașteți sau să îl înțelegeți pe Dumnezeu:
…………………………………… O păpușă de sare, după o lungă călătorie în ținuturi uscate, a ajuns la țărmul mării și a descoperit ceva ce nu mai văzuse niciodată, ceva ce nu era în stare să înțeleagă. Ea, mica păpușă de sare, stătea pe un sol uscat, solid, și iată că, în fața ei, se întindea un alt sol, mișcător, periculos, zgomotos, straniu și necunoscut. A întrebat: – Cine ești tu? – Eu sunt Marea. Păpușa a întrebat din nou: – Dar ce este Marea? Marea a răspuns: – Sunt eu. – Nu înțeleg, a spus păpușa, și aș vrea să pot. Cum să fac? Marea a răspuns: – Atinge-mă! Atunci păpușa a întins, timidă piciorul, a atins apa și a avut impresia ciudată că începe să cunoască ce este Marea. Și-a retras piciorul și a văzut că degetele îi dispăruseră. A strigat înspăimântată: – Ah! Ce s-a întâmplat cu degetele mele? Ce mi-ai facut? Marea a zis: – Ai plătit un preț, ca să mă poți înțelege. Treptat-treptat, marea dislocă fragmente din păpușa de sare, iar aceasta înaintă tot mai departe în Mare. Cu cât înainta, cu atât avea impresia că înțelege mai bine, fără a fi in stare să spună, totuși, ce este Marea… – Dar ce este Marea?, se tot întreba. În cele din urmă, un val a făcut să dispară ceea ce mai rămăsese din ea și păpușa a zis: – Marea… sunt eu! ……………………………………
Dacă vrei să îl cunoști sau să îl înțelegi pe Dumnezeu, poți începe cu primul pas către El, cu o rugăciune sau cu un gând onest. Întâlnirea cu El te va costa, însă: o părticică din tine va rămâne, mereu, a Lui. Poate că te vei speria, realizând că nu vei mai putea fi niciodată la fel. Dacă vei alege să fugi, mereu îți va lipsi acea părticică importantă din tine. Dar, dacă vei dori să-L înțelegi mai bine, vei continua să cauți, să te îndrepți către El. Fiecare pas te va face să semeni mai mult cu Dumnezeu și să îi aparții, să îl înțelegi mai bine, revenind la ceea ce ai fost creat să devii: una cu El. Și nu, nu vei pieri, nu vei deveni sclavul unei religii, ci vei fi cu adevărat liber!
Din toate timpurile, clientul a putut să guste – înainte să plătească – prețul pentru cumpărăturile sale. Vrei să cumperi măsline? E suficient să te uiți puțin mai lung la sortimentele existente în vitrină că hop, vânzătoarea sare:
”Luați și gustați. Sunt foarte bune!”
De la piață, moda a fost importată și în alte domenii. Vrei să îți cumperi un tricou? Îl probezi, cu speranța că cel care a făcut-o înainte nu are cine știe ce boală de piele. Vrei mașină? Suni la dealer, te programezi, și îți dă voie să faci un test drive. Alea mai scumpe pot fi luate și câte două trei zile acasă – să vezi cum te simți dimineața în ea și cum se comportă la drum lung. Și lucrurile nu se opresc aici. Cele mai multe programe pe calculator, au ”versiuni trial”. Nu le plătești direct, ci te lasă să le folosești un pic, să vezi dacă sunt ceea ce îți trebuie. După ce expiră perioada de încercare, poți să renunți la ele sau să plătești prețul pentru a le avea. Unii le iau cu speranța că vor găsi o cale să ocolească plata, prin mijloace nu tocmai legale. Nu vom vorbi acum despre ăia, că ne răcim gura de pomană…
Societatea modernă a dus, totuși, mult prea departe obiceiul ăsta de a gusta. Tinerii sunt îndemnați ”să încerce” relațiile cu partenerii, înainte de a se gândi la căsătorie. Și li se pare… înțelept.
”Dacă nu suntem compatibili?”
Ce mi se pare mai trist este că generația noastră se așteaptă să guste și când vine vorba de convertirea la Hristos. O pocăință… ”trial”! O credință trial. O viață duhovnicească trial. O încerc și, dacă nu îmi place, renunț. Asta e! Mersul la biserică este și el trial. Merg în câteva duminici, văd dacă îmi place, și mă opresc acolo unde îmi place. Dacă nu îmi place, mă ”închin” pe internet sau migrez înapoi la „filistenii” de are căror fapte am pretins că mi-e scârbă.
Mă dor deștele. Aveam mai multe de spus. Să spun despre unul, să strig la altul. Dar mi-e rușine… Mi-e rușine că vorbele mele ar fi mai dure decât ale lui Pavel, deși eu sunt atât de departe față de el în ceea ce privește viața de credință. Și mi-e rușine de proprii ani în care am bătut piețele… gustând, fără intenția sinceră de a cumpăra sau veșnic oscilând între roșcovele porcilor și casa Tatălui.
Dumnezeu să ne ajute să fim în clocot pentru El! Și să înțelegem că unele se pot gusta, altele nu. Astea din urmă se iau pentru tot restul vieții, fără posibilitatea de retur. Nu există pocăință trial, ci doar una… cu update-uri zilnice!
Unul dintre lucrurile cele mai dureroase din trecutul meu, coșmaruri pe care încă le port după mine, se leagă de discuțiile aprinse, de țipetele, de urletele, de amenințările și de manifestările emoționale necontrolate ale adulților din jur. Părinții, profesorii, vecinii, bătrânele pe care le deranjam jucându-ne cu mingia în fața blocului, chiar și popa din satul bunicii, cu toții aveau în comun această manifestare ieșită din comun față de noi, copiii, dar și unii față de ceilalți.
Am observat că, deși am urât din tot sufletul aceste comportamente, suntem predispuși la a le repeta noi înșine, poate mai puțin acolo unde suntem pe picior de egalitate (în cuplu) și mai mult față de cei mai vulnerabili, care ne sunt sau ne par inegali fizic, emoțional, educațional, etc. – față de cei mici din casa noastră. Nu este deloc ușor să te rupi de acest obicei, să îți păstrezi calmul…
La biserică, în timp ce pastorul predică de zor despre rugăciune, noi incercăm să-l ținem atent pe pruncul nostru adolescent. Nu ne prea iese: copilul adoptat are, adesea, o capacitate de concentrare susținută ceva mai mică decât a celorlalți. Dar considerăm că este de datoria noastră să îl ținem mereu „în priză”.
La un moment dat, obiectul grijii noastre se apleacă și culege ceva de pe jos: o bucată de plastilină, rămasă probabil de la copiii mai mici, care se joacă vocal în jurul nostru fără ca părinții să aibă vreo reacție. Spre indignarea noastră sfânțoacă, începe și el să se joace cu ea. O întinde, o modelează, este total absorbit de noua activitate, ignorând tot ceea ce se întâmplă în jur.
Adio mesaj despre rugăciune!
Mă uit la el lung și cu subînțeles, până când, într-un final, reușește să îmi prindă privirea. Știe ce mă deranjează, pentru că mă cunoaște: uneori fac greșeala să îmi pese, exagerat, de ceea ce vor gândi cei din jur despre el, despre noi. Încurcat, se apleacă spre mine și îmi șoptește la ureche, cu tristețe:
„Când eram mic, niciodată nu am avut plastilină”… 😳
Mare tărăboi și mare supărare zilele acestea, după ce, la o dezbatere publică, Președintele Klaus Iohannis a făcut un comentariu nepotrivit, spunând, despre cei care au promovat Referendumul, că sunt niște infatuați cărora românii le-au dat cu flit. Și de aici a pornit o întreagă revoltă pe rețelele de socializare. Sute de cunoscuți și-au afișat, în ton cu trend-ul existent, #șîeu #suntinfatuat la profil, și au început să strige, indignați, că sunt insultați de aceste cuvinte. Găsesc cu cale să clarific poziția subsemnatului.
„Cei care au promovat referendumul au fost orice, numai toleranți nu”, se spune înainte de fraza despre care vorbim și nu este corect că se elimină acest pasaj important din discursul domniei sale, astfel că se ia doar partea care transformă totul într-o monstruoasă răfuială cu alegătorii creștini. Din nefericire, ce spune Președintele are și un sâmbure de adevăr – cu toate că domnia sa face păcatul de ne pune pe toți în aceeași oală. Este drept, unii chiar au procedat astfel – nu puțini. Foarte mulți dintre cei care au promovat referendumul au uitat că este un vot pentru ceva și nu unul împotriva cuiva. Așa s-a ajuns la manifestări regretabile și care nu au nimic în comun cu spiritul principiilor și valorilor promovate.
Eu nu sunt infatuat! Iar asta nu mă pune în tabăra celor care nu au ca valoare căsătoria dintre un bărbat și o femeie. Nu. Dar asta mă exclude din tabăra celor care, creștini fiind, au militat pentru valorile lor folosindu-se de aceleași metode ca ”ceilalți”, de manipulare, de atac la persoană, de insulte și vulgarități, etc. Eu sunt creștin. Nu sunt cel mai bun dintre toți. Ba mai mult, trebuie să știți că am multe lacune. Mai am mult de avansat pe cale și nu mi-e rușine. Fiecare cu nivelul lui de maturitate spirituală. Însă un lucru mă caracterizează: pot să urăsc păcatul și să iubesc oamenii, în același timp și în ciuda faptului că sunt diferiți sau că fac lucruri cu care nu sunt de acord. Și mai știu că, pentru a ajunge la inima celor pe care vrem să îi câștigăm, o putem face doar construind ziduri și nu poduri.
Știu, am mai spus asta. Și o voi mai face. Noi suntem chemați să fim sare și lumină, să aducem echilibru în societate, nu să ne plasăm, mereu, pe o poziție războinică. Să fim oamenii păcii, nu promotorii dezbinării.
Încerc eu oare să îl apăr pe Iohannis? Nu! Iohannis este băiat mare, se poate apăra și singur. A greșit în cele afirmate? Desigur, big time, după părerea mea și a multora. Sunt sigur că și domnia sa a înțeles asta și că, dacă ar putea, ar șterge cu buretele cele spuse. Dar e nevoie să înțelegem tot ce a vrut să spună, să clarificăm contextul și să nu demonizăm un om folosindu-ne de o singură frază, chiar și una care sună atât de urât…
PS: dacă vă întrebați de ce mă pronunț tocmai acum, când se (mai) liniștesc apele… well, vă spun și că eu nu sunt nici la modă. Nu mă dau cu valul. Am învățat, greșind, că e mai bine să gândești înainte să deschizi gura.
Să nu mă acuzați că nu am ce face… Știu că s-a mai vorbit despre asta. Și știu și că se va mai vorbi. Dar, na, mă simt dator, după ce am dat de două ori într-o zi de întrebare, să o mai fac o dată, așa, simplu și la obiect, cum îi place, de cele mai multe ori, Martzianului…
Ați întâlnit, vreodată, creștini care se întreabă: ”Care este, neică, păcatul împotriva Duhului Sfânt?” Motivația, de cele mai multe ori, nu este simpla curiozitate intelectuală, ci teama că ceva din ceea ce ar putea face… nu va fi iertat de Dumnezeu. Unii consideră, eronat, că acest păcat înseamnă respingerea Legii, a Decalogului. Desigur, una dintre porunci – cea cu privire la ziua de odihă, determină, de regulă, această argumentație – nu toată Legea, cum ați putea crede. Dar aceasta este o altă discuție deja… Credința că hula împotriva Duhului Sfânt s-ar referi la încălcarea Legii este argumentată cu textul din Faptele Apostolilor 51-56. Citind textul înțelegem, oarecum, de unde au tras distinșii comentatori concluzia aceasta. Din păcate, din nou, se face greșeala scoaterii din context și aceea de a nu alege pasajele care vorbesc, direct, despre subiect. Și astfel, ceea ce ar fi putut să fie ”la mintea cocoșului” se transformă într-o mare eroare…
Pentru a lectura un astfel de pasaj, în care Hristos vorbeste despre hula împotriva Duhului Sfânt și care să ne lumineze, deschideți-vă Bibliile la Evanghelia dupa Matei, la capitolul 12. Acolo citim cum, plin de Duhul Sfant, Domnul Isus Hristos a făcut o serie de minuni: mai întâi a vindecat un om cu mâna uscată (Matei 12:9-14), apoi i-a vindecat pe toți bolnavii care au venit la El (Matei 12:15) și, în final, a vindecat un îndrăcit orb și mut. Ați putea crede că, după o astfel de manifestare de forță, nimeni nu a mai avut curajul de a-i contesta apartenența la divinitate. Și totuși…
Oamenii simpli au fost uimiți, iar în inima lor a început să înflorească, asemeni unui trandafir, credința. Citez: „Toate noroadele, mirate, ziceau: „Nu cumva este acesta Fiul lui David?” (Matei 12:23)
Fariseii, însă, NU au crezut:„Când au auzit fariseii lucrul acesta, au zis: „Omul acesta nu scoate dracii decât cu Beelzebul, domnul dracilor!” (Matei 12:24) Ei au hulit, atribuind lucrarea lui Dumnezeu… Diavolului și respingându-L, în consecință, pe Mântuitorul.
În ultima vreme este foarte cool să te etichetezi cu hashtag-ul #rezist. Nu am de gând să combat importanța asumării responsabilității și nici să mă pun contra unui spirit civic. Invit cârcotașii să… citească și să înțeleagă, înainte de a mă părui online. Eu cred că suntem datori să promovăm binele și să combatem răul. Observați, nu am zis că suntem datori „să îi promovăm pe cei buni și să îi atacăm pe cei răi„. Noi, ca și creștini, nu ar trebui să lovim în alți oameni, fie ei și făptuitori de rele mari. Avem datoria să îl iubim pe păcătos, ca niște veritabili „christianos” ce suntem.
În urmă cu ceva vreme scriam câteva gânduri, care mi-au adus și mulți dușmani. Ele pot produce indigestii și iritații celor prea înfierbântați și, implicit, subiectivi, pentru că promovează un mod de luptă care, deși necesită chiar mai mult curaj, mai mult efort și mai multă disciplină decât ieșitul în stradă, este repede etichetat ca lașitate, ca scuză ieftină, ca o dovadă de comoditate sau, simplu, ca „pesedism”. Anii au trecut, dar eu nu mi-am schimbat nici o fărâmă dorința de a vedea mai mulți creștini implicați în lupta aceasta, lupta dusă pe genunchi.
Dragul meu, draga mea, prieteni și creștini sincer interesați de binele cetății, câți mai „rezistați” în bătălia aceasta plictisitoare și de uzură, dar crucială și necesară, câți vă mai rugați pentru cei care astăzi ne conduc țara? Nu mă întristează faptul că biserica și oamenii ei protestează, dar mă doare să văd că armele sunt, adesea, aceleași cu ale celorlalți, cei de care se presupune că ar trebui să ne deosebim în multe dintre aspectele cheie. Îmi este greu să cred că poți insulta, umili, denigra, amenința, etc. pe unul pe care îl iubești. M-am luat cu mâinile de cap ascultând scandările unora dintre voi. M-am îngrețoșat citindu-vă pancardele. M-am cutremurat văzându-vă ferocitatea. Nimic nu mai rămâne, nici pace și nici cale de reconciliere sau punte pentru Evanghelie, după ce facem astfel de lucruri…
Eu cred din toată inima că nici un creștin nu are căderea și dreptul moral de a ieși în stradă până nu a luat cât se poate de în serios îndemnul Scripturii:
„Înainte de toate, te îndemn să faci cereri, rugăciuni, mijlociri şi mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt în poziţii înalte, ca să putem duce o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi demnitatea. Acest lucru este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoaşterea adevărului.” (1 Timotei 2:1-4, NTR)
Și nu uitați că vremurile din urmă nu ne promit schimbări atât de vrednice încât să merite să ne sacrificăm familiile, slujirea sau relațiile cu cei din jur! Te rog să #reziști. Dar fă-o în lupta lupta cea bună, folosind armele luminii…
Se spune că, la Școala Duminicală, un învățător a întrebat-o pe una dintre micuțele mai gălăgioase:
– Ei, de ce crezi tu că trebuie să facem liniște în biserică?
Micuța s-a uitat în ochii învățătorului și i-a răspuns candid:
– Pentru că unii oameni dorm și nu am vrea să îi trezim!
Dacă sunteți dintre aceia care, istoviți după o săptămână grea, aveți tendința de a (mai) ațipi în biserică, astăzi vă dau o veste bună:
La noapte veți dormi mai mult cu o oră și… de data aceasta o puteți face acasă!
Diseară vom face trecerea la ora de iarnă! Astfel, ora 4 va deveni ora 3. Dacă aveți telefoane inteligente, nu trebuie să faceți nimic, ora se va schimba singură. Dacă nu, faceți-vă ajustările necesare pe ceasul deșteptător. Nu de alta, dar, decât să dormiți singuri, la biserică sau la job, mai bine să o faceți în patul vostru călduț de acasă.
Puteți să vă supărați pe Martzianu, dar, pentru a vorbi despre bancuri de prost gust, eu aș începe tot cu… un banc, tot de prost gust. 🙂
Se spune că un om și-a cumpărat un robot – detector de minciuni – care le trăgea palme celor care mint. Fiul său, de 12 ani, vine de la școală cu 2 ore mai târziu decât ar fi fost normal. Omul scoate robotul și începe conversația cu fiul său.
– ”Unde ai fost, mă, până la ora asta?” îl întreabă el.
– ”La bibliotecă, tată, am pregătit un referat.”
Robotul se ridică și îi trosnește o palmă de îi fluieră urechile în cap. Tatăl explică, mulțumit și calm:
– „Copile, acest robot este și detector de minciuni! Trage palme doar atunci când cineva minte. Așa că ai face mai bine să-mi spui adevărul!”
Copilul, printre sughițuri, reia explicația:
– ”Ok, ok, am fost la un prieten si ne-am uitat la un film: Cele 10 porunci.”
Paf! robotul ii mai trage o palmă…
– ”Aoleo ! Bineee ! De fapt, era un film interzis…”
Tatăl simte că a venit momentul moralei și începe:
– ”Să-ți fie rușine, mă copile! Eu când eram de vârsta ta, nu-mi mințeam niciodată părinții!”
Paf! Robotul îi trage una și tatălui…
În acest moment, mama năvălește în cameră, ridică un deget spre soțul încă năucit și îi strigă nervoasă:
– ”Aha! Se vede că-i fiu-tău…”
Paf! Robotul îi trosnește și mamei o palmă…
Uneori tare mi-aș dori un astfel de robot, pentru face mai ușoară identificarea mincinoșilor, a celor care, cu bună știință, îi aburesc și îi dezinformează pe creștinii naivi… Măcar pentru sentimentul că s-ar face, într-o oarecare măsură, dreptate.
Un astfel de ”creștin” naiv mă abordează și îmi spune:
”Auzi mă? Eu nu mai cred în Isus. Știai că povestea Lui este copiată după cea a lui Horus?”
Îmi dă și o poză, ca dovadă, cu ”asemănările” dintre cele două povești. Iaca poza:
Știți ce mi se pare trist? Mi se pare trist că, oameni inteligenți și cu mintea acasă, ne lăsăm adesea prostiți, luând pe nemestecate informații de prost gust de pe net sau de la păcălici iresponsabili, dând dovadă de lipsa aplecării către informare și de o naivitate crasă. Mi se mai pare și mai puțin digerabil faptul că cei mai mulți nu se gândesc nici măcar o clipă să verifice, distribuind ca fiind bune informații inventate și contribuind la educația pe” goagăl”…
Cum să-i răspunzi unui astfel de om? În nici un caz cu ”să mori tu?…”, deși poate ar merita și mie îmi este tare greu să mă cenzurez, uneori. Ca de obicei, mi-am suflecat mânecile și le-am luat pe rând, demonstrând punct cu punct că totul e o făcătură ordinară. Apoi îi spun omului:
”Este vreuna dintre afirmații falsă? Da. Știi câte? Toate…”
Hai să vedem:
A V-a dinastie egipteană NU datează din urmă cu 5000 de ani. Iar despre Mesia se vorbește în scrierile Bibliei cu mult timp înainte. Minciună? Minciună.
Isis NU a fost virgină la naștere. Ea a petrecut o noapte cu Osiris, înainte ca acesta să moară. Mai mult, ea s-a auto-fecundat. Minciună? Minciună.
Unde, oare, s-a găsit data nașterii lui Horus ca fiind pe 25 decembrie? Nicăieri! Pe de altă parte, faptul că se sărbătorește nașterea lui Isus pe 25 decembrie a avut, inițial, scop evanghelistic; nu s-a pretins a fi data reală a nașterii Lui. Minciună? Minciună!
Biblia NU spune nimic de Steaua Nordului, care i-ar fi condus pe magi. Și nu există nici o înregistrare cu privire la cei „trei” conduși de Steaua Estului la Horus. Minciună? Minciună!
Biblia ne relatează povestea cu fuga în Egipt, în dreptul familiei lui Isus. Dar, oameni buni, Horus nu a fost nevoit să fugă acolo. El LOCUIA acolo. Acolo s-a născut! Iar Tifon nu a vrut niciodată să îl omoare pe Horus, ci unchiul său, Set. Minciună? Minciună!
Nu există nici o însemnare despre Horus învățând în Templu atunci când era copil. Minciună? Minciună!
Nu există nici o însemnare despre un „botez” al lui Horus, săvârșit de către Anup. De altfel (băi deștepților) ăsta este un personaj inventat de către Gerald Massey! 🙂 Iar vârsta… o gogomănie fără seamăn. Almanahe, băeți, almanahe. Da, minciună!
Unde ați găsit voi (autori de poze tâmpite) cei „12 ucenici” ai lui Horus? Stupid nu? Ia încercați să îi numiți, unul câte unul! Minciună? O, da!
Cine a găsit vreodată înregistrate ”marile minuni” ale lui Horus? Există o sursă care să le certifice? Nu? Minciună…
Încercarea de a transforma numele egiptean al lui Osiris, folosind o rădăcină ebraică, e absolut hilară. Sursele egiptene nu vorbesc despre Horus, ci despre Isis, ca ar fi readus la viață trupul lui Osiris (cu ajutorul zeului Ra). Altă minciună…
Isus a fost transfigurat la față pe munte. Dar Horus a fost DESFIGURAT. Set l-a prins, l-a imobilizat, i-a scos ochii. Seamănă cele două transformări? Nicidecum! Minciunică!
Nu există NICI O REFERINȚĂ la Horus ca fiind „Calea, adevărul și viața”. Ați găsit voi, că eu nu… Minciună? Minciună.
Dacă înregistrările cu privire la moartea și învierea lui Isus există, din abundență chiar, despre crucificarea, înmormântarea și învierea lui Horus NU AVEM NICI UNA. Minciună?
Minciună, minciună, de 13 ori… minciună! Hai,vă pupă Martzianu, dar nu vă mai lăsați, bre, prostiți!
În urmă cu ceva vreme am dat peste o întrebare, poate doar pe jumătate pusă ”la mișto” de un puștan, ”ateu militant”. Sunt sigur că cei mai mulți dintre noi s-au confruntat cu ea, măcar o dată în viață. Iaca și întrebarea (citez):
”Cum arată Dumnezeu, dacă ziceți că există? E invizibil sau incolor?”
Ce ați răspunde în acest caz? Este drept că, unele biserici îl portretizează pe Dumnezeu Tatăl sub forma unui bătrân cu barbă mare, albă, cu părul lung. Pare mai degrabă un pensionar blajin, nevolnic decât Dumnezeul care despărțea apele Mării Roșii sau care ține totul în mâna Lui. Nu, nu găsim în Biblie că Dumnezeu ar arăta așa, iar cei care o fac scot din context pasaje cum ar fi cel din Daniel capitolul 7…
Atunci cum ”arată” Dumnezeu?
Atunci când punem o astfel de întrebare facem o gravă eroare de categorie. Cum așa? Să vedem… Pe de o parte avem o lume naturală, fizică – și un simț corespondent (în acest caz, văzul). Pe de altă parte avem realitatea transcendentală, cea care depășește granițele naturalului și nu se aplică legilor sale… Și unii dintre noi au decis să le pună împreună, alăturând caracteristici specifice primei categorii la a doua categorie! E oarecum ca și când am întreba… ”cum miroase culoarea roz”?
În Exod 33:20, Dumnezeu Însuși îi spune lui Moise:
Pe soseaua Sălaj, fără nici un fel de jenă, iese dintr-o curte un ditamai camionul, plin cu toate cele, gata să ne facă praf – pe mine cu Suzi și autobuzul care venea din sens opus. Șoferul vinovat se sperie, se scarpină în cap, răcnind ”văleu”, ca în filmele cu proști, gâfâind și trăgând de volan ca de o piatră de moară. Eu îmi pun moaca de director, aia pe care nu am mai folosit-o de multișor, și mă pregătesc să îi strig câteva, ca să mă țină minte… Nu am vreme, însă, că nefericitul scoate capul pe geam și îmi strigă, cu mâna ridicată ca pentru Cuba:
” – Scuze, moșule, iartă-mă, mânca-ți-aș!”
Apuc să văd și numele firmei la care lucrează: „DOREL TRANS”. Eee, asta schimbă datele problemei!
”Ești scuzat, mânca-ți-aș! Nu aș vrea să mă pun rău cu… Dorel.”
Atunci când un grup de băieți, ieșiți afară să joace fotbal, au ajuns la teren, au descoperit că niciunul nu a adus o… minge. ”Lăsați mingea”, a zis unul dintre ei, nerăbdător. ”Haideți să începem jocul”! Atunci când Biserica încearcă să evanghelizeze înainte de a se pocăi e ca și când am juca fotbalul fără minge. Biserica poate face multe lucruri după ce s-a pocăit, dar nimic înainte de a se pocăi… (parafrazare după Vance Havner).
Suntem, adesea, martorii unor tentative pompieristice de ” echipare” a mai noilor veniți în biserică – fie că sunt adulți, tineri sau adolescenți – cu tehnici și informații menite să îi ajute să-și împărtășească ”credința” cu prietenii și colegii lor. Nimic mai lăudabil! Este neapărată nevoie ca omul lui Dumnezeu să cerceteze, să fie echipat, să fie pregătit să ”răspundă oricui îi cere socoteală de nădejdea care este în el” (1 Petru 3:15) Mai mult, Scriptura ne cere să propovăduim Evanghelia și să facem ucenici.
Atunci, mă veți întreba, care este, Martziene, problema ta?
Eu nu am o problemă. ”Noi”, creștinii, avem o problemă, atunci când încercăm să facem asta cu oameni care nu au avut parte de experiența regeneratoare a nașterii din nou. Și ei, cei care sunt puși într-o situație atât de ingrată, au o problemă cel puțin la fel de mare. Uităm că ei înșiși au nevoie să fie slujiți. Trimitem un orb să conducă un alt orb! Uităm că ei au nevoie de viață. Trimitem un mort să le vorbească altor morți despre viață! Citește mai departe…
Uneori mă mai întâlnesc, prin cartier, cu vorbitori de limbi străine. Nu, nu sunt maghiari; nici nu prea auzi ungurește la București… Ăștia de care vă povestesc sunt peste tot și mă uimesc prin modul în care, în ciuda tuturor vitregiilor de peste veacuri, și-au păstrat limbă, obiceiuri, chiar portul pe alocuri.
Unii dintre ei sunt bogați. Îi știm, îi vedem printre noi. ”E ăia care are” mașini, ghiuluri, lanțuri, euro și dușmani mulți, care ”moare” de ciudă că nu ”are valoarea lor”. Cu ei mă văd mai rar și nu pentru că i-aș ocoli. Eu mă întâlnesc mai mult cu oamenii simpli, cu cei din păturile de jos…
Mă fascinează graiul lor dulce și aspru în același timp, deși, de cele mai multe ori, vorbesc țigănește (ptiu, mânca-ți-aș, că mi-a scăpat!) doar ca să nu înțelegem noi ce spun. Nu păstrez resentimente, nici nu mă roade că se feresc de noi. Au și de cine… Nu m-am supărat nici atunci când fetele din Tileagd au strigat după mine, în cor, cu ani de zile în urmă, când am început să îi descopăr așa cum sunt:
”Gadjo, baro, dilo” (Român mare și prost)
Le-am răspuns, pentru a fi relevant cultural, pe înțelesul lor, în glumă și fără patimă:
Textele de pe acest blog pot fi preluate numai cu permisiunea autorului (Marian Zaharia) si doar in scopuri necomerciale, cu specificarea sursei si a numelui autorului. Va multumesc pentru intelegere!
Publicat de martzian 
Unul dintre lucrurile cele mai dureroase din trecutul meu, coșmaruri pe care încă le port după mine, se leagă de discuțiile aprinse, de țipetele, de urletele, de amenințările și de manifestările emoționale necontrolate ale adulților din jur. Părinții, profesorii, vecinii, bătrânele pe care le deranjam jucându-ne cu mingia în fața blocului, chiar și popa din satul bunicii, cu toții aveau în comun această manifestare ieșită din comun față de noi, copiii, dar și unii față de ceilalți.
la martzianu' 