Mai avem speranță pentru cartierul Ferentari! Și ea vine de unde te-ai fi așteptat mai puțin…
Zilele trecute am încheiat campania”Vreau și eu ghiozdanul meu”. 100 de elevi au primit de la noi câte un ghiozdănel echipat cu cele necesare începutului de an, pentru a ridica povara financiară de pe umerii familiei, pentru a preveni abandonul celor ce nu își permit să cumpere, pentru că școala este crucială pentru viitorul fiecăruia.
La un moment dat, una dintre mămicile al cărei odor primise deja ghiozdănelul, după ce aruncă o privire și scanează ghiozdănelele rămase în portbagajul mașinuței HRC, decide că unul dintre ele îl are mai mult pe ”vino-ncoa” și își încearcă nororocul, pentru a-l schimba cu cel primit:
” – Domnu’ Maic, nu am putea schimba ghiozdănelul lu’ ăla micu? Că zice că ăla nu îi place, că e de fete, că alții au primit mai bun… Plânge copilul de când ați venit!”
Îi explic doamnei, cu tot dragul și cu tot calmul, că fiecare copil își are numele scris pe ghiozdan. Cineva a cumpărat SPECIAL pentru el și nu ar fi corect să înlocuiesc ruccsacul și să îl dau altuia. Dar doamna insistă, insistă, insistă, până la limita răbdării. Într-un final se trage într-o parte, într-un grup care comenta, admirativ, evenimentul.
Înainte să plecăm, pentru a merge într-o altă zonă, unde alți elevi își așteptau ghiozdănelele, mămica insistentă mai face o ultimă încercare:
”- Haideți, domnu’ Maic, ce naiba? Chiar nu se poate face nimic? S-a umflat copilul de plâns, e păcat de la Dumnezeu!…”
Aproape imediat, se aude și vocea cristalină, dar veselă, a copilului, din spatele grupului de comentatori:
” – Da’ de ce minți, mamă?”…
Mai avem speranță pentru această generație! Chiar dacă ea vine de unde te-ai fi așteptat mai puțin…
Puțini știu că, în capitala României, o mămică a ieșit astăzi de dimineață în fața blocului în care locuiește ca să… plângă. Departe de ochii celor mici, cu capul în mâini, și-a dat drumul sentimentelor de adâncă amărăciune. Cei din jur, impresionați de tristețea ei, au întrebat-o de ce plânge. Mama le-a spus că, pentru prima oară, anul acesta nu își mai permite să cumpere ghiozdănele și rechizite pentru cei doi copii ai ei. Cineva din mulțime, unul dintre sutele de oameni la ușa cărora am bătut pentru a le face bine, i-a spus:
”Te rog, nu mai plânge. Uite, sună la numărul acesta de telefon. Doamna Dana (soția mea) ne ajută pe noi, o să te ajute și pe tine!”.
Telefonul doamnei Dana a sunat. Așa am cunoscut-o pe mămica tristă care ne-a rugat să nu îi întoarcem spatele, pentru că suntem singura speranță cu o zi înainte de școală. Credința ei ne-a impresionat. Așa că am facut tot posibilul, astfel că două ghiozdănele, pline de rechizite și speranță, și-au găsit stăpân. În timp ce se depărta de mașină, am putut auzi, în treacăt, cum mama le spunea celor mici, cu lacrimi de bucurie în ochi:
”Astăzi L-am văzut pe Dumnezeu”.
Dumnezeu să vă binecuvinteze, oameni dragi! Și succes la școală, copii!
În urmă cu ceva vreme, am fost întrebat cum a murit, de fapt, Iuda, cel care l-a trădat pe Mântuitorul. Unii cititori ai Bibliei consideră că avem două relatări diferite, contradictorii, cu privire la acest eveniment. Necunoașterea răspunsului dă apă la moară cârcotașilor, celor care nu au altă bucurie mai mare decât să sădească semințe de îndoială în inima celor credincioși. Haideți să vedem ce spun cele două texte incriminate!
Primul text se găsește în Evanghelia după Matei, unde găsim scris:
”Iuda a aruncat arginţii în Templu şi s-a dus de s-a spânzurat.” (Matei 27:5)
Al doilea este scris în Faptele Apostolilor:
”Omul acesta (Iuda) a dobândit un ogor cu plata nelegiuirii lui, a căzut cu capul în jos, a plesnit în două prin mijloc şi i s-au vărsat toate măruntaiele.” (Faptele Apostolilor 1:18)
De acord, la o primă vedere, povestea pare diferită. În realitate lucrurile nu stau nici pe departe așa. Citește mai departe…
Cineva mi-a scris, indignat, că Isus Hristos nu a fost un copil uitat… Asta ca replică la un exemplu al martzianului despre un copil sărman care, cu o naștere înregistrată tardiv, nu avea nici o dată cunoscută, iar cei dragi au ales una pentru el. Și i-au făcut un party. Și i-au adus cadouri. Și l-au făcut să se simtă ca un rege… Bucuria faptului că este iubit și sarbatorit cu atâta entuziasm a depășit cu mult tristețea cauzată de pierderea datei reale.
Isus Hristos a fost un copil uitat… Nici un pământean din vremea Lui nu i-a notat data nașterii, prieteni. Ea rămas necunoscută până azi. Dar Dumnezeu a trimis și păstori și magi care să i se închine. Tatăl a organizat prima sărbătoare pentru El!
Nimic nu s-a schimbat peste ani. S-a stabilit, cum-necum, o zi în care să îi sărbătorim nașterea. Dar, ce să vezi, copilul Hristos este din nou pe cale să fie uitat! Unii se grăbesc a-l înlocui pe Christ cu un X. Alții îl confundă cu un moș gras, îmbrăcat în roșu. Să nu fim răi cu el, că doar e o legendă pentru pruncii noștri, dar moșul cel bun nu ar putea niciodată să aibă atâta dragoste dacă ea nu ar veni… de sus, de la Pruncul uitat!
Tot mai puțini sunt aceia care au ales ca această zi a anului să fie o sărbătoare în cinstea lui Isus, pruncul uitat. Și în tot mai puține iesle sufletești se mai naște El.
Să nu uităm că orice rege a fost odată prunc! Unii au fost uitați, alții nu. Hristos este Regele care va domni pe vecie. Și nimeni, niciodată, nu va mai putea uita de El.
De acest Crăciun eu mă voi bucura de El, cu El și pentru El. Cum? Așa cum tot El m-a învățat: iubind 300 de prunci uitați de mulți, asemenea Lui – dar păstrând proporțiile. Și le voi spune tuturor despre Pruncul uitat, pe cale de a fi cunoscut de orice făptură…
Ni s-a cerut, ca parte a procesului de obținere a atestatului ce ne conferă dreptul de a adopta, să scriem (printre altele) câte o scrisoare pentru tatăl, respectiv mama naturală a copilului pe care urmează să îl adoptăm. Împărtășesc cu voi scrisoarea mea, subiectivă și needitată, cu speranța că veți realiza ce se ascunde în inima unui copil abandonat, dar și faptul că noi suntem cei binecuvântați prin faptul că îi deshidem ușa și inima…
Dragă prietene,
Eu sunt tatăl celui care a fost fiul tău. Îți scriu, cu mâinile proprii, cuvintele izvorâte direct din inima celui ce este astăzi pe cale să devină copilul meu.
Îți scriu fără să mă aștept să citești.
Îți scriu fără să mă aștept să răspunzi.
Îți scriu și atât…
În ciuda sentimentelor inițiale, nu te voi judeca. Probabil că ai avut motivele tale ca să pleci din viața lui. Probabil că ai avut propriile momente de slăbiciune. Probabil că astăzi ai proceda diferit. Probabil…
Ca și copilul meu, mă tem de răspunsurile tale. Ele ar putea durea mai mult decât singurătatea cu care s-a luptat încă din ziua în care a înțeles că termenul ”tată” nu înseamnă nimic pentru unii copii. Și ar putea să ne sfâșie mai mult decât sentimentul de neputință ce ne încearcă uneori, observându-i suferința.
Atunci când l-am cunoscut, primul lucru pe care mi l-a spus este că nu are părinți, că este copil fără tată. Și că cea mai mare dorință a lui este să aibă o familie. Iar a doua era ca, la ani de zile distanță, să devină astronaut.
Uneori, copilul fără tată a vorbit cu tata în vis. Alteori, izolat și trist, a strigat către el. Și nu i-a răspuns nimeni! A crescut dorindu-și ca tata să fie în clasă la sfârșitul anului școlar. A suferit, uitându-se cu jind la copiii purtați pe umăr de tații lor. A visat, dorindu-și să fie altcineva – fiul tău sau fiul cuiva, fiul oricui!
Mult timp, copilul fără tată a tânjit să înțeleagă ce i s-a întâmplat. Deși nu o mai spune la fel de des, va duce cu el dorința asta pentru tot restul vieții, ca pe o cicatrice care nu te lasă să uiți…
La școală, fiul meu a fost mereu numit ”orfan” sau ”căminist”.Tata nu a fost acolo ca să îl apere, să îi ofere protecție și siguranță. Cuțitul doare mai puțin, uneori, decât o inimă străpunsă de astfel de cuvinte…
”DE CE?” – este întrebarea care îi va bântui mereu copilăria, deși dragostea noastră va limita rănile cauzate de ea.
Ani de zile copilul fără tată, copilul tău, s-a rugat să vii să îl iei acasă, cu mama de mână, cu un zâmbet pe față, cu brațele larg deschise să îl primească. Într-o zi, resemnat, a acceptat că lucrul acesta nu se va întâmpla niciodată. De atunci a început să se roage pentru un tată nou și pentru o nouă mămică. Iar Dumnezeu, tatăl orfanilor, i-a răspuns cu drag la această rugăciune. Dumnezeu ne-a trimis pe noi! Și ne-a învățat că dragostea nu este o corvoadă, ci o binecuvântare.
Probabil că nu ne vom întâlni niciodată, deși vom fi mereu legați de miracolul care îmi umple viața. Îți pot promite un lucru: voi rămâne întotdeauna aici pentru el. Voi fi ceea ce tu nu ai fost niciodată. Îl voi ajuta să accepte și să facă pași spre vindecare, deși cicatricile nu vor trece niciodată, nu îl vor lăsa să uite. Voi fi tată pentru copilul tău, oferindu-i cel mai de preț dar: dragostea necondiționată.
Mi-aș dori să pot spune: ”sper că-ți este bine”. Însă undeva, în inima mea, mi-ar plăcea să știu că nu este așa! Nu, nu din dorința de răzbunare, ci pentru că asta ar însemna că ai avut motive întemeiate pentru a-i întoarce spatele acestei făpturi minunate care a fost fiul tău și care de astăzi va fi fiul meu.
Ar însemna că nu ai făcut-o cu sânge rece.
Ar însemna că încă mai plângi și te rogi pentru el…
Îmi permit un ultim sfat: nu mai face asta, niciodată! În spatele unui certificat de naștere cu liniuță în dreptul numelui tău este un copil singur și trist, copilul fără tată. Și multă, multă durere…
Ai pierdut vreodată ceva sau pe cineva drag? Ai simțit vreodată că fără el sau fără ea nu se poate? Noi știm sute de astfel de oameni care au pierdut un lucru esențial: speranța. Fără ea viața pare a nu avea perspectivă și, nu o dată, se oprește subit ca răspuns la singurătate și la […]
Nu doar că în gura copiilor pare că sună mai bine, dar coverul de mai jos emoționează prin povestea care acompaniază cuvintele. Un big like de la Martian!
VIDEO:MattyBRaps ft Olivia Kay, a cover for „True Colors, Cyndi Lauper”
Uneori m-am întrebat ce îl poate determina pe un om sănătos la cap să se dedice, până la epuizare, unei cauze despre care susține că nici măcar nu îi pasă. În ultimii ani am descoperit o categorie specială de oameni, care se autointitulează ”atei”, fără a ști exact ce este și ce implică această insignă. Oamenii ăștia își petrec mii de ore pe bloguri, pe forumuri, pe rețelele de de socializare doar din dorința de a combate (cu o ură greu de înțeles) un Dumnezeu în care nici nu cred. Fac asta apelând la poze, filmulețe, informații, bloguri, ironie, dar uneori ajung la manifestări ce țin de cyberbullying! Cunoscâdu-i, vei avea surpriza să vezi că au impresia că se pricep la toate. De la fizică, chimie, biologie și până la religie, oamenii aceștia au câte un PHD în fiecare domeniu.
Nu de mult am fost apostrofat de un astfel de nene, nervos nevoie mare, care mi-a atras atenția că Dumnezeu promovează în Biblie… violul!
WHAT???
Nu poate fi nici o idee mai tâmpită, pentru un om care a cunoscut fie și un pic din ceea ce poate face dragostea lui Dumnezeu în viața cuiva. Oameni buni, principiile Sale, corect înțelese și aplicate, mi-au transformat viața, într-un mod spectaculos. De la un dependent plin de ură și resentimente, needucat și fără perspectivă, ele m-au făcut să fiu ceea ce sunt astăzi! Nu, Dumnezeul pe care L-am descoperit atunci cand am ales să îmi pun sincer problema, nu promovează ura și manifestările acestea; El este DRAGOSTE, deși dragostea Sa nu îi anulează dreptatea și sfințenia. … Citește mai departe
Într-una dintre zilele în care biserica noastră a organizat un club biblic de vacanţă, unul dintre copii a trebuit să recite versetul: “Te laud că sunt o făptură aşa de minunată“ (Psalm 139:14a). Aşa cum se întâmplă adesea la frumoasa vârstă a copilăriei, ceea ce a spus piciul a fost un… deliciu pentru toţi adulţii prezenţi:
“Te laud că sunt o FACTURĂ atât de minunată”.
Nu ştiu cât de mult sunt copiii noştri ancoraţi în realităţile economice ale adulţilor şi de ce ”factura” a ajuns un cuvânt mai cunoscut decât ”făptura”. Părinţii vor şti însă, cu certitudine, că un mare adevăr este exprimat prin această nevinovată greşeală. Primim, o singură dată, aceste mici ”facturi”, însă, de cele mai multe ori, plata lor se întinde pentru tot restul vieţii. Ele ne aduc multe bucurii, dar ne pot aduce şi multă durere. Ceea ce copiii…
Sunt unii care, în încercarea de a decredibiliza textul biblic, folosesc versetul din Faptele Apostolilor 20:35 ca o ”dovadă” a faptului că apostolul Pavel a mințit. Explicația lor este aceea că, din moment ce nu găsim nicăieri în Biblie că Isus ar fi făcut o asemenea afirmație, cel care le citează se face vinovat de înșelăciune. Aceasta este doar una din desele încercări ale inamicilor credinței de a arunca umbre de îndoială în inimile celor care sunt la început călătoria lor prin Sfânta Scriptură.
Haideți să vedem ce spune textul cu pricina:
În toate privinţele v-am dat o pildă şi v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, care însuşi a zis: „Este mai ferice să dai decât să primeşti.” (Faptele Apostolilor 20:35, NTR)
Ce le vom răspunde celor care ne vor întreba cu privire la acest pasaj? Au dreptate cei care cred că apostolul Pavel a mințit?
Este adevărat că Biblia nu înregistrează nicăieri aceste cuvinte ale Domnului Isus. De fapt aceasta este și singura instanță în care se citează din cuvintele spuse de Mântuitorul în anii lucrării Lui de pe pământ și care sunt înregistrate în afara Evangheliilor.…Citește mai departe
Vă invităm cu mare drag la un eveniment extrem de deosebit și total nou pentru noi: concertul francofon cu titlul “HÉRITAGE, imnurile credinței noastre”.
Duminică seara, 13 septembrie 2015, ora 18:00, la Crystal Palace Ballrooms (sala București), îi vom avea invitați pe canadienii Sebastian Demrey & Jimmy Lahaie, care, printre concertele lor în Europa, se opresc pentru prima oară și în România.
Cei doi sunt foarte cunoscuți și apreciați în lumea francofonă, și ne bucurăm pentru privilegiul pe care ni l-au acordat de a veni într-un concert cu Intrarea LIBERĂ la Bunavestire.
„HÉRITAGE” (moștenire) este rezultatul unei viziuni comune a unui cântăreț și a unui muzician.
“Scopul nostru cu acest proiect este să evidențiem comorile muzicii și versurilor care au întărit credința părinților noștri și a generațiilor de dinaintea lor. Știm că această muzică va rezona cu siguranță cu generația mai în vârstă, dar vrem să ajungem și la credincioșii mai tineri, pentru ca și ei să descopere aceste imnuri minunate.”
Dorind să păstreze un sound mai organic, cei doi au decis să folosească chitare acustice, mandoline, pian acustic, percuție și contrabas. Mai multe detalii despre ei puteți găsi pe http://heritagehymnsmusic.com/, precum și pe YouTube. …Citește mai departe
”Eu cred că dacă biserica ar fi făcut tot ceea ce trebuia să facă nu am mai avea pe nimeni care să doarmă pe străzi”. (Michael W. Smith)
Adesea ne este greu să pășim în afara zonei noastre de confort, din păcate. Ne creem cluburi duminicale selecte, unele mai mari și altele mai mici, unde tot ceea ce vrem este să ne simțim bine. Și apoi le numim ”biserici”. Muzica, predicile, mirosul, luminile, scaunele, temperatura, totul este făcut în ala fel încât să ne mulțumească. Și apoi plecăm, devenind brusc oameni comuni, lumești, timp de o săptămână.
Semănăm tot mai puțin cu Hristos, pentru că dragostea celor mai mulți se răcește…
Doamne, ajută-ne să facem ceea ce ar trebui să facem! Și ajută-ne să te iubim pe Tine și pe semenii noștri tot așa cum Tu ne-ai iubit mai întâi!
Martzianul vă provoacă şi anul acesta să dăruiţi „bucurie de Crăciun„. Cu ocazia sărbătorii Nașterii Mântuitorului ne-am propus să mergem cu Vestea Bună la 250 de semeni cărora nu se înghesuie multă lume să le bată la uşă: aceia dintre noi fără o locuință.
Cu ajutor de sus, vrem să oferim dovezi practice de dragoste: vom duce cadouri la peste 100 de copii, vom găti 1000 de sarmale şi alte bunătăţi pentru toată lumea, le vom oferi îmbrăcăminte celor care tremură de frig.
Nu vom uita de colinde şi de mesajul plin de speranță al sărbătorii, care este valabil pentru toţi oamenii, din orice vreme şi circumstanță.
Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, iar autoritatea va sta pe umerii Săi! Va fi numit: «Sfetnic minunat, Dumnezeu puternic, Tată veşnic, Prinţ al păcii.» (Isaia 9:6, NTR)
Dacă vreţi să vă alăturaţi acestei iniţiative, vă invit să vizitaţi site-ul campaniei Bucurie de Crăciun, sau varianta în limba engleză – Joy 4 Christmas.
Priveam zilele trecute la copii cum se joacă. Fetițele încalță pantofii mamei. Își iau poșetă și se dau cu ruj, se transformă de la un minut la altul în doamna învățătoare, în doamna asistentă sau într-o mămică iubitoare. Băieților le place să se dea șoferi sau polițiști, luptători de comando sau meseriași care repară diferite lucruri prin casă. Adesea pot fi văzuți împreună, jucându-se cu rândul de-a mama și de-a tata, de-a părinții și copiii, etc.
Privind la joaca copiilor, aparent inutilă pentru mintea nesuferit de pragmatică a adultului, m-am dus cu gândul la noi, cei ”care suntem”. O, cât de des creștinii imaturi și iresponsabili se joacă de-a biserica! De câte ori nu fac din lucrurile serioase un simulacru, o maimuțăreală ieftină și pe care nu sunt dispuși să o ducă până la capăt! Ne facem că ne pasă, ne facem că iubim, ne facem a duce un trai sfânt, trișăm și nu dăm socoteală, una vorbind și alta trăind. Mai rău, luăm pauză de la pocăință ori de la lecțiile Tatei și schimbăm rolurile sau regulile jocului atunci când ne taie capul… Cel mai trist este că, atunci când totul este la iveală, alegem calea tristă a mizeriei ascunse sub preș, negarea și eliminarea celor incomozi.
Privind copiii care se joacă de-a adulții și creștinii care se joacă de-a biserica, am înțeles marea deosebire dintre ei: copiii iau totul mult mai în serios! Copiii au învățat să se bucure de jocul lor.
Privind copiii care se joacă de-a adulții și creștinii care se joacă de-a biserica am înțeles marea asemănare dintre ei: și unii și alții vor da socoteală pentru neascultarea din timpul jocului. Tata îi pedepsește pentru îi iubește…
Mi-ar placea să pot spune mai multe pe tema asta, să privesc mai mult și mai de aproape. Dar nu pot: privitul doare, uneori…
„De fapt, cu toate că acum trebuia să fiţi învăţători, voi aveţi din nou nevoie de cineva care să vă înveţe adevărurile elementare despre cuvintele lui Dumnezeu; aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare.” (Evrei 5:12; NTR)
Pentru că uneori nu am somn, am rămas să mai bântui oleacă pe net. Asta și mulțumită faptului că jumătatea mea cea mai bună nu este acasă, să mă beștelească pentru că nu îmi respect orele de odihnă. Parcă o aud șoptind, cu o clătinare din cap (moment în care sar ca în pruncie, când ne prindea bunica furând din cozonaci – în timpul postului):
”Bubu, nu mi se pare normal…”
Da, nu e normal și doamna mea are tot dreptul să mă dojenească. Acum însă am o scuză – una care ține! Astăzi nu sunt acasă și prin urmare somnul se lipește mai greu de mine. Deși toți mă știu acasă și fizic sunt în casa pe care o numim acasă, eu tot nu mă simt acasă. De ce? Pentru că acasă este pentru Martzian doar acolo unde este și ea (iar ea lucrează în ture și iese dimineață). Trebuie să mă credeți pe cuvânt, sau să alegeți să iubiți la fel pentru a înțelege…
În fine… Ca să nu ruinez ce a mai rămas din această noapte, voi scurta relatarea, care astăzi nu mă lasă să adorm tăcut. Chiar la momentul stingerii, mi-a sărit în ochi un articol ”catchy”: ”Nu cred în bărbații însurați”, scris, evident, de către o doamnă. Ce curios însurat ar putea să nu dea click pe un link titlul ăsta? Well, not me, baby! Așa am aflat că supărarea domniei sale este că, pentru prietenele ”singure, divorțate și mișto”, categorie din care a făcut parte pentru o vreme, nu se mai găsesc bărbați la fel de ”mișto”. Se pare că toți ar avea defecte ascunse, demne de expunere și demascare publică!
Citez:
”După ce treci de 30 de ani, şansele să găseşti bărbaţi superbi, inteligenţi, manieraţi, rezolvaţi psihic, gladiatori în pat şi liberi sunt zero. Zero. Toţi bărbaţii mişto sunt luaţi. Ăia care rămîn, de cele mai multe ori, au o problemă.”
… cu cei care, deși citesc zilnic tone de tâmpenii pe net, au uitat să deschidă o carte.
… cu profesorii care eșuează la propria materie.
… cu cei care, deși absolvenți de liceu sau de studii înalte, încă nu au decis că e timpul să învețe când e cu ”i”, când e cu ”ii” sau cu ”iii”, când e cu cratimă și când e fără, etc.
… cu familiile care, deși au promis ”la bine și la rău”, sunt gata doar pentru atunci când este bine.
… cu cei care te contrazic chiar și atunci când sunt ei înșiși conștienți de faptul că habar nu au.
… cu cei care îți oferă sfaturi fără să le ceri și mai ales, pe care ei înșiși nu le urmează.
… cu nutriționiștii grași.
… cu medicii care fumează.
… cu vecinii care bat în țeavă de fiecare dată atunci când dai televizorul mai tare, deși toată săptămâna au deranjat.
… cu polițiștii de la rutieră care parchează neregulamentar, vorbesc la telefon în timp ce conduc, nu dau prioritate, șamd.
… cu părinții care încearcă să își trăiască viața prin copii, forțându-i să le urmeze proprile visuri eșuate.
… cu soții care nu-i spun ”te iubesc” celei trecute pe numele lor în buletin.
… cu bărbații care agresează femei.
… cu creștinii care își învață Biblia pe de rost și refuză, conștient sau mai puțin conștient, să o trăiască.
Am mai multe astfel de probleme și la unele încă mă decid cum și cât ar trebui să mă afecteze. Acestea sunt doar câteva, în ordinea în care mi-au venit pe tastatură, nu neapărat în cea a importanței.
”Noi am avut de suferit de pe urma predicării unui har ieftin. Harul este gratuit, dar nu este ieftin. Oamenii vor accepta orice este gratuit, dar nu sunt interesați de ucenicie. Ei îl vor primi pe Hristos ca Salvator, dar nu și ca Domn” (Vance Havner)
Odată intrați în lumea bună a celor ce îl au ca Tată pe Dumnezeu, am început să facem cursuri de limbi străine. Cei mai mulți dintre noi vor începe a se deprinde, mai greu sau mai ușor, cu ”creștineza”, o limbă care, nu o dată, pune bariere triste între noi – ”cei puțini și buni”, și ei – ”cei mulți și răi”.
În ciuda faptului că nu toți termenii noștri sunt de lemn, o problemă cu care ne confruntăm este devalorizarea unor concepte pomenite în limbajul cotidian, parcă prea ușor și prea des. Dacă, în primele zile ale aventurii noastre cu Dumnezeu, ne înfiorăm și la gândul că unii, atât de adânc pierduți într-o lume a păcatului, ar putea avea șansa unui nou început, pe măsură ce anii trec… ne pierdem dragostea dintâi; dar nu-i lăsăm locul gol, ci îl umplem cu o invenție personală, cu un surogat trist. Citește mai departe…
Mărturisesc faptul că la început am avut o pornire omenească, aceea a ”face mișto”, cum se spune pe la noi prin Rahova. Sunt atâtea tâmpenii scrise negru pe alb acolo, încât mi-a fost greu să mă abțin. Cu toate acestea, voi alege calea mai puțin ușoară, aceea a unui răspuns pertinent și argumentat, atât cât ne poate permite timpul și nivelul audienței.
Pentru moment mă voi opri doar la lucrul care sare în ochi la o primă lectură superficială, cel mai caraghios, care arată cât de serioasă poate fi autoritatea unei astfel de disertații pe marginea ”protestantismului”. Este vorba de unul dintre ”atributele” asociate cu acesta, respingerea închinării la icoane. Este și punctul în care autorul își informează audiența că cele 10 porunci se găsesc în… Decameron?
Mă adresez distinsului teolog de ocazie, ca de la un simplu credincios, iubitor al adevărului:
Stimate domn, îmi permit să vă aduc o serie decorecții, la un exemplu concret pe care l-ați oferit. Ele vor releva cât de important este să citim textul biblic și să-l înțelegem, în loc de a accepta pe nemestecate pretențiile unuia sau altuia, fie ei și parte a clerului religios.
Să vedem ce ați spus în articolul dumneavoastră (pun imagine și nu text pentru a evita ulterioarele negări și acuze):
Mi-e greu să scriu anumite texte. De ce? Pentru că ele fac referire la oameni dragi inimii mele, care se regăsesc printre cuvinte. Sau fac referire la situații concrete, care lasă o urmă adâncă în inima mea, asemeni unei șenile de tanc ce îi refuză pământului dreptul la o prea curândă nivelare. Și, cu toate acestea, o fac pentru ei, dar mai ales pentru mine…
Nu am fost niciodată atât de tâmpit încât să le spun: ”Costele, la tine mă refer, mă!” De cele mai multe ori, cei care le pătrund semnificațiile și îmi cunosc muza sunt puțini, foarte puțini. Cu toate acestea, sunt și mai puțini cei care știu să aprecieze valoarea cuvântului izvorât din inima fotografiată a celui care scrie. Puțini au ajuns până atât de departe încât să știe că vorbele gurii, oricât de meșteșugite ar fi, nu vor reuși niciodată să redea în forma cea mai pură ceea ce se întâmplă acolo, așa cum o fac slovele așternute pe hârtie – fie ea și sub forma ingrată a unui surogat electronic. Citește mai departe…
Nici nu știam, până azi, că există site-ul ”Biblia pentru sceptici”… E drept că avem atât de multe lecturi recomandabile încât nu ne permitem să pierdem vremea cu zonele gri ale internetului. Însă mi-a sărit în ochi (din nou, au, ochiul!) o întrebare de pe forumul tpu.ro, care sună cam așa:
Nu am avut nici un dubiu că este vorba despre ”amicul” Ehrman atunci când se face referire la un autor care debitează o asemenea prostie. Am considerat totuși că este de datoria mea să ofer câteva lămuriri, făcând referire strict la articol. Bine știm că exemplele din maculaturile ilustrului rătăcit american sunt mai multe și, de ce nu, ar putea fi și ele abordate pe viitor.
Ultima fiță printre obsesiile ”ateiste” ale internetului pornește de la faptul că partenerii creștini de discuție fac referire adesea la Dumnezeu ca fiind ”credincios”. Prin urmare, în lipsa efortului de a gândi, ideea este preluată copilărește și folosită pentru a ”demonstra” un nou aparent paradox.
Fiți atenți ce am găsit la userul ”Inferno” de pe tpu.ro:
Întrebare: 1. În cine crede Dumnezeu? 2. Cum poate fi omniscient din moment ce crede și nu știe?
Sunt sigur că cei mai mulți vor considera ”enigma” lui Inferno (ce nickname și-a ales și ăsta!) o copilărie cu iz idiot prin forțarea logicii, nu prin calitățile intelectuale ale respectivului tânăr, care, vă asigur, poate mai mult decât atât. Nici eu nu aș fi pierdut vremea, obosindu-mă să răspund unei provocări fără zeamă, dacă nu aș fi observat creștini incapabili să răspundă și reacții fascinate, de genul: …Citește mai departe…
Citeam ieri, cu consternare, faptul că un device abia apărut pe piață și care a generat o adevărată isterie la nivel mondial ar prezenta o eroare de fabricație nepermisă, mai ales dacă ne gândim la brandul cu pretenții al producătorului și la prețul actual de achiziție (în jur de 5000 de lei la o simplă căutare). Este vorba de noul iPhone 6 Plus, de care mulți utilizatori se plâng deja că s-ar îndoi atunci când este purtat în buzunarul de la spate, datorită aluminiului subțire din care este confecționată carcasa.
Facem pași mari către a ieși din 2014, dar Bucureștiul încă mai poartă semnele triste ale unei lumi de mult apuse – deși cancerul ei pare a nu fi ieșit încă din faza de recuperare… Nu pot să cred că, la 25 de ani de la Revoluție, Capitala încă mai are indicatoare care ne ajută să găsim drumul către ”Casa de copii”, ca o ștampilă de care nu vom scăpa niciodată, orice am face! „Casa de copii nu e acasă”, remember?
Ce-ar fi să scăpăm de ele? (Da, poza e actuală, dar așa ar fi trebuit să arate azi, în opinia Martzianului, ultima imagine făcută înainte de a se fi dat semnul jos).
În dulcele stil autohton, drumul de acces dinspre strada Sebastian către noul Carrefour Vulcan a fost finalizat lăsându-se în urmă ”mici” imperfecțiuni care denotă lipsa respectului față de cetățean.
Dacă nu ai mașină și te încumeți pe jos, atunci când îți vine proasta inspirație să virezi către trotuar sau spre Kaufland, vei avea supriza să dai din trecerea de pietoni direct într-o capcană cu noroi! Și, având în vedere valul de mașini, nervii întinși la maxim ai șoferilor, degetele ridicate și urările de bine care mai toate se încheie cu ”mătii”… pățești cam ce am pățit noi azi.
Pe vremea când lucram cu copiii străzii obișnuiam să organizăm patrule de noapte. De cu seara și până dimineața formam echipe de câte doi și băteam în lung și în lat orașul ăsta mare și trist, pentru a descoperi nou veniții, pe cei aflați la prima noapte pe stradă. Experiența ne-a arătat că aveam infinit mai multe șanse de a-i reintegra în familiile lor sau în centrele de unde fugiseră, dacă reușeam să îi găsim încă din prima seară. Întâia experiență la canal a fost, pentru mulți dintre cei care sunt încă acolo, după mulți ani, coșmarul care le-a schimbat iremediabil viața.
Nu cred că vă puteți închipui ce simte un copil violat, cum se maturizează și cum îmbătrânește urât și hidos în câteva ore, născându-se singur și trist pentru un calvar ce se va repeta obsesiv în imaginațiile fiecărei zi ale unui sfârșitul de viață care pare tot mai obositor și tot mai departe. Nu cred că sunteți prea mulți cei care știți neputința ce o simte adultul care vede cum brațul său, ce ar fi vrut să ofere curaj și îmbrățișare stârnește repulsie și teamă în copilul care plânge cu mâna la fund în pe treptele din fața gării… Ce umilință, ce neputință, câtă ură și chin! Am trecut pe acolo, e drept, ca profesionist, și singurul lucru care m-a ținut întreg la minte, printre miile de lacrimi și neputințe a fost credința în Dumnezeu și refugiul ocazional în frumoasa și fascinanta lume a copilăriei…
Hei, să nu mă acuzați pe mine că sunt dur! Să nu vă plângeți că imaginea zugrăvită de Martzian mai sus vă șochează. Realitatea este cu mult mai înfricoșătoare și nu o voi reda aici, pentru că nu îmi permit să vă stric buna dispoziție sau educația. prin simpla descriere a acesteia. Citește mai departe…
Biblia ne învață că omul este o ființă rațională, capabilă de a face alegeri morale prin exersarea voinței. Dumnezeu a permis acest lucru încă de la bun început; El nu a creat roboței, ci ființe capabile de decizie. ”Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta” (Deuteronomul 30:19)
Pe de altă parte știm că Dumnezeu este omniscient, atotcunoscător. ”Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit.” (Isaia 46:10)
În toate timpurile au existat oameni care au găsit greu de acceptat că cele două realități pot să coexiste.
Mulți dintre cei care sunt la început cu citirea Sfintei Scripturi, folosind o traducere mai veche, vor fi consternați și debusolați atunci când ajung la Evanghelia după Matei capitolul 5 versetul 3, unde scrie așa:
”Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor.” (Matei 5:4, BOR)
În modul cel mai just ne vom întreba: cum adică? De ce ar spune Isus că unul lipsit de inteligență și de spirit, un prost, este fericit și deține Împărăția Cerurilor? Este aceasta o condiție și, dacă da, cum fac ”să mă prostesc”, având în vedere dacă m-am născut cu o oarecare inteligență? Citește mai departe…
Și au trecut șapte ani de când am pășit amândoi, cu emoții, în fața pastorului și a invitaților. Mult mai mulți au fost cei în care ne-a unit o prietenie sinceră. Piramida relației noastre are o bază solidă. Am trecut prin multe împreună. Focul însă nu a reușit să ne despartă, ci ne-a unit mai mult, sudând conexiunile dintre noi.
Citeam deunăzi un articol despreSeven-Year Itch, imboldul care, la șapte ani de căsătorie, cică te îndeamnă spre infidelitate pe fondul declinului fericirii în cuplu. Senzația a fost că citesc despre un concept cu totul străin. Martzianul își iubește astăzi martzianca mai mult ca niciodată. I se pare chiar mai frumoasă decât în urmă cu 17 ani, când l-a fascinat pentru prima oară cu prezența ei. Deși nu a început chiar încurajator, relația noastră a evoluat într-o prietenie mai valoroasă decât diamantul cel mai de preț devenind, cu fiecare zi, tot mai puternică. Da, chiar și acum, când a ajuns la nivelele superioare… Citește mai departe…
În această dimineață mi-a sărit în ochi (și, din nou, au ochiul!) postarea de pe facebook a unei doamne profesor, fosta ”dirigă” a unor buni prieteni. Vi-l redau în cele ce urmează, necenzurat, pentru a vă face o părere, după care voi lăsa un răspuns personal sub forma unei scrisori deschise. Citește mai departe…
L-am rugat pe Alin să vă relateze cum a decurs, din perspectivă proprie, ziua de ieri. Iată rezultatul, cu mici comentarii ale părților mai puțin subiective, adică Martzianul și nevastă-sa, Mike și Dana. Lectură plăcută!
O zi din viața mea
Ieri a fost o zi frumoasă (n.n. gândiți-vă doar cum ar arăta una urâtă…) cu prietenul meu, Mike maimuța (n.n. în ciuda aparențelor, acesta este un compliment). Când erea dimineață m-am trezit (n.n. pe la ora 7:30, ca de obicei, începând ziua cu ”băiță”, cu bufnituri si cu alte zgomote, care de care mai suspecte).
De fapt erea ora 12:00 fix când făceam un pistol de lemn. M-am dus să mă spăl pe mâini și am dat apa la maxim și s-a auzit un zgomot atunci (BOOOM) și s-a scultat Mike și Dana (n.n. care, bătrâni și naivi, abia ațipiseră – în încercarea absurdă de a-și face siesta).
(Dana) A zis (n.n. după ce a făcut doar doi pași din dormitor până în ușa de la baia mică):Citește mai departe…
Am văzut-o de departe… Nesimțită și despuiată, își aștepta clienții ca pentru îmbrățișarea fatală a capului spart și a oaselor fracturate. Probabil că a fost acoperită cândva, dar acum nu mai păstrează decența asta. Mă refer, desigur, la o banală gură de canal!
Dar mai bine să vă spun cum a fost…
Ieri am ieșit la plimbare. Ca de obicei, Dana a ales ruta cea mai lungă iar eu… am avut ideile cele mai proaste! Ne-am echipat corespunzător, unul cu bermude și alta cu poșetă, ne-am luat copiii de împrumut și am bătut drumul de la Sebastian și până la Cora Alexandriei, aia de lângă Depou. Trei kilometri mari și lați în total, verificați de către mandea, cu Google Maps. Citește mai departe…
Extras din articolul ”Diplomă de prost (capitalismpepaine.com)
Până mai acum câteva minute nici nu știam că există ”domnul” Mihai Giurgea. Ce păcat că a trebuit ca evenimentul acesta inutil să se suprapună cu un articol scris de domnia sa, care, ce-i drept conține și câteva adevăruri!
Cu ce nu sunt de acord, de m-a luat scrisul la 22:30 – în loc să îmi consum micii prăjiți cu atâta dragoste de nevastă? Înainte să vă răspund la asta trebuie să știți că Martzianul nu este cârcotaș. Nici nu a găsit cu cale să facă din critică o meserie, astfel avea și el ceva mai mulți bani în conturi. Dar băi, nea, ăsta, moșule, bre Mihai Giurgea, de unde și până unde ai ajuns la concluzia că toți cei ce au făcut școli profesionale în țara asta sunt (citez) ”săraci de minte”? Și, ca tâmpenia să fie completă, mai adaugi și că te referi la ”marea masă a poporului” (sau „marea masa” a poporului, cum abia ai reușit matale să tastezi)…
Două lucruri, pentru cultura generală a bietului postac, impresionat pe drept de drama educației naționale: Citește mai departe…
Ne întrebăm adesea de ce oamenii se comportă într-un mod sau în altul. În situații similare, persoane cu un background ori cu un nivel de educație asemănător (re)acționează diferit. Unii pun totul pe seama diferențelor de personalitate. Deși există un sâmbure de adevăr în această prezumție (trăsăturile înnăscute ale personalității umane având o contribuție semnificativă asupra modului în care ne raportăm la situațiile din viața noastră) este important să înțelegem faptul că nu se poate pune semnul egal între comportament și temperament sau personalitate.
Temperamentul reprezintă acea dimensiune dinamico-energetică a personalității care ne influențează conduita, fără a fi în totalitate responsabil de ea. Însușirile temperamentale, care ne diferențiază de ceilalți și care exprimă tendința de a reacționa într-un anume fel, au ca bază primordială componenta ereditară. Pe de altă parte există și o latură (hai să îi spunem) formată, dobândită, a personalității noastre (caracterul) care determină modul în care ne comportăm în exterior, de pe poziția unei structuri socio-morale definitorii. Din interior, acesta pune în echilibru ceea ce suntem (felul în care ne vedem pe noi înșine) cu ceea ce societatea așteaptă de la noi, conform modului în care suntem percepuți de către cei din jurul nostru și cu normele existente. Citește mai departe…
Nu sunt membru al Noii Republici. Dar v-am votat! Am crezut în voi. Și pentru acest motiv nici nu mi-e rușine să vorbesc. Nu fac parte din nici o tabără. Dar v-am văzut și pe unii și pe alții (atât cât se poate vedea din afară) gafând și încăpățânându-vă crunt. Și m-am săturat să tac!
Nu este rolul meu și nici nu prea ajută în situația actuală să înțeleg care dintre voi are mai multă dreptate, mai ales că aceasta se împarte. Mi-aș fi dorit să văd că sunteți suficient de maturi încât să puneți capăt diferendelor, acceptându-vă nepătimaș și smerit propriile greșeli, iertându-le pe ale celorlalți și fiind gata să învățați din ele. Sunteți într-un moment sensibil, în care tot ce ați clădit tinde să se ducă de râpă și nu pe mâna celor din afară și nici din cauza lor!
În speranța că nu voi supăra pe nimeni, vă întreb, naiv dar bine intenționat: cu toate luptele astea dintre voi, mai puteți fi oare cei ce promit să pună umărul la reformarea clasei politice? Aveți idee cum se conduce o țară, dacă nu puteți urni un partid? …Citește mai departe…
Mărturisesc faptul că, de la an la an, îmi este tot mai greu să râd la ”perlele” de la Evaluarea Națională ori la cele de la Bac. Aveți AICI câteva exemple recente.
Unul dintre autorii de găinaț intelectual, absolvent de gimnaziu și contemporan cu subsemnatul, scria anul acesta ceva ce mi-a sărit în ochi (au, ochiul!):
Contemporan îi sunt șieu, în caz că nu știe, prăpăditul. Deci ăsta a scris și de mama, în lucrarea ce i-a devenit oglindă și portret. De parcă nu avea destule subiecte!
Să nu mă întrebați de unde știu termenul din limba engleză. Pot să vă confirm că nu de la școală! Din fericire sunt rare situațiile în care să îl vedem pe viu pe străduțele colorate ale Capitalei noastre. Acțiunile mafiote de tip ”hit and run” încă nu își au un loc bine definit, deși sunt ilustrate din belșug în importul de deșeuri pseudo-democratice cu care ne-am pricopsit de 25 de ani încoace. Civilizații ne-au pus la dispoziție atât miere cât și otravă – după revoluția în care am instaurat, prin crimă, democrația – iar noi le-am acceptat tâmp și inconștient pe amândouă.
Nu am nici un dubiu că educația oferită de profesorii ”Stradă, Internet, Filme și Jocuri” vor face tot mai posibile astfel de scene, pe măsură ce o nouă generație ne ia locul. Ele vor deveni parte a banalului cotidian, cel puțin în anumite zone mai gri ale orașului, mai ales că cei care ar trebui să ofere ghidare, sprijin moral, material și spiritual ori modele… dorm pe bancheta din spate a țării!
Ieri, în timp ce (soț responsabil ce mă aflu) îmi conduceam soția la muncă, am fost martor la teribila nelegiuire, prefațată. Venit pe neașteptate, de nici nu mi-am revenit, evenimentul m-a lăsat cu un gust amar, despre care nu puteam să nu scriu, măcar așa, oleacă.
Cu toții facem sau chibițăm politica (că deh, doar e la modă) și strigăm, ridicând pumnul (cel mai adesea într-un mod virtual) către aceia care ne conduc. Unii au ajuns departe, mult prea departe, cu manifestările acestea, până la a practica o obsesie total nebiblică și lipsită de principii.
Mă întreb, câți dintre noi ne mai rugăm pentru ei? Nu doar pentru cei care ne plac și sperăm să ajungă la putere, ci pentru toți, cei care, pentru o vreme, ne sunt conducători. Pentru că Dumnezeu ne învață nu să le împrumutăm armele și obiceiurile, ci să ne RUGĂM pentru ei, dacă vrem să ne fie mai bine:
Înainte de toate, te îndemn să faci cereri, rugăciuni, mijlociri şi mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt în poziţii înalte, ca să putem duce o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi demnitatea. Acest lucru este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Care doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoaşterea adevărului. (1 Timotei 2:1-4, NTR)
Cineva, un necunoscut cu mintea legată de inimă și de cer, spunea o vorbă care i-a supraviețuit numelui: ”Lacrimile sunt, de asemenea, rugăciuni. Ele călătoresc înspre Dumnezeu atunci când nu putem vorbi.”
Lumea în care trăim ne răpește, cu teatrul și cu viteza ei, una dintre cele mai mari binecuvântări pe care Dumnezeu ni le-a lăsat: aceea de a plânge. Dacă ai fost vreodată frânt la căpătâiul unuia drag care s-a stins, dacă te-ai simțit singur și părăsit de la cei în care ai avut cele mai mari așteptări, dacă ai avut zile în care ai simțit că viața devine prea grea și te apasă mai mult decât credeai că poți duce, ai auzit și tu eterna poezie a stânjenelii, izvorâtă din dorința de a nega durerea: ”Nu plânge… Fii tare”! Tot ceea ce îți dorești în astfel de momente este să fii singur lângă un prieten care nu dă sfaturi, ci împlinește porunca ”plângeți cu cei ce plâng”. Cea mai bună cale de abordare a durerii nu este ocolul, ci trecerea directă prin ea. Iar lacrimile sunt unul dintre mijloacele care ne vor ajuta la aceasta!
”Nu se rezolvă probleme sufletești încurcate cu discuții”, spunea, în a ei ”Carte Pierdută”, Domnița Gherghinescu Vania – unul dintre scriitorii dragi adolescenței și tinereții Martzianului. ”Nimeni nu se poate explica și nimeni nu poate face pe altul să înțeleagă. O mare singurătate izvorăște din fiecare explicație”.
Textele de pe acest blog pot fi preluate numai cu permisiunea autorului (Marian Zaharia) si doar in scopuri necomerciale, cu specificarea sursei si a numelui autorului. Va multumesc pentru intelegere!
Publicat de martzian 
Am văzut-o de departe… Nesimțită și despuiată, își aștepta clienții ca pentru îmbrățișarea fatală a capului spart și a oaselor fracturate. Probabil că a fost acoperită cândva, dar acum nu mai păstrează decența asta. Mă refer, desigur, la o banală gură de canal!
la martzianu' 